Reechilibrarea Mitropoliilor ardelene și matematica sinodală

Cât mai simplu spus, ceea ce s-a petrecut în noiembrie 2005 a fost o criză tipică de sistem datorată alienării conștiinței canonice în Ortodoxiile naționale moderne. Desigur, etapele înființării de noi eparhii sau mitropolii nu au fost urmate în 2005 cu strictețe, dar au fost completate ulterior. Concret, chiar dacă s-a pornit de sus în jos, cum am atenționat în epocă, au avut loc apoi ședintele anuale ale Adunărilor Eparhiale care s-au pronunțat, acoperind astfel golul dintre decizia Sinodului și cea a Adunării Naționale Bisericești, competentă atunci în materie. Repet și faptul că, în Sinodul din 4 noiembrie 2005, a votat pentru noua Mitropolie de la Cluj inclusiv mitropolitul ales al Sibiului. „Grăbit”, întreg Sinodul a votat pentru, doar două voturi fiind împotrivă. Măcar și diferența evidentă a  raportului de voturi dintre decizia din 2005 și cea din 2012 exprimă adevărata voință a Sinodului. Și pentru că tot suntem la capitolul de matematică sinodală, decizia din 17 februarie 2012 a fost luată de 41 de votanți, 6 fiind împotrivă, 8 abținându-se și 27 fiind pentru. Cum art. 14, litera k a Statutului BOR (modificat la început de 2011) prevede, la atribuțiile Sinodului, că acesta „aprobă, cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor prezenți, înființarea, desființarea, modificarea teritorială și schimbarea titulaturii mitropoliilor, arhiepiscopiilor și episcopiilor din cadrul Patriarhiei Române”, rezultă că recenta decizie este statutară la limită. În funcție de regula de calcul folosită, ea poate fi chiar contestată. Rezultatul strâns, pe muchie, este uimitor pentru un demers care s-a vrut corectiv în raport cu o decizie anterioară considerată de unii eronată. Cu alte cuvinte, reparând o „nedreptate”, Sinodul riscă să comită o ilegalitate. Tot în logica abuzului terminologic trebuie considerată și referința repetată, inclusiv în comunicatul din 1 februarie 2012, la „hotărârea comună a Sinoadelor mitropolitane ale Mitropoliei Ardealului și Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, reunite în ședință comună de lucru la mănăstirea Sâmbăta de Sus, județul Brașov, din 16 decembrie 2011.” Or, în vreme ce fiecare Sinod mitropolitan în parte și Adunările Eparhiale sunt organisme statutare, ședințele reunite ale unor Sinoade mitropolitane nu au acest statut și ca atare nu pot hotărî nimic. Chiar dacă nu sunt lipsite de utilitate, dimpotrivă, reuniunile de acest fel au un caracter pur informal, pentru a folosi un cuvânt intrat recent în vocabularul românesc. Fără a dori să găsim cu orice preț nod în papură și pete în soare, cert este că în toată polemica aceasta ortodoxo-ortodoxă, pe cât de inutilă, pe atât de tristă, abuzul a fost comis constant, motiv să ne întrebăm iarăși, deloc retoric, dacă principiile sunt slabe sau cei chemați să le interpreteze și să le aplice. Din orice unghi am privi, calitatea umană a celor implicați este decisivă. Pentru a nu lungi lista aspectelor procedurale discutabile, să menționăm și lipsa de ecou în Sinodul mare a poziției Sinodului mitropolitan clujean din 7 februarie 2012. Aducând argumentele bunului simț, Sinodul local s-a exprimat pentru întregirea teritorială a Mitropoliei de la Sibiu prin trecerea eparhiei de Alba, dar a contestat desprinderea Bihorului. Atât comunicatul de presă, cât și procesul verbal al Sinodului mitropolitan trec în revistă principiile canonice, pastorale și sociale care contrazic dorința total inexplicabilă ca în numele echilibrării să se producă un dezechilibru și mai mare. Procedural, nu doar că ierarhii sufragrani de Alba și Oradea au absentat de la Sinodul mitropolitan, dar nu au înaintat Clujului nici măcar hotărârile Adunărilor Eparhiale. Am asistat la o sfidare personală și instituțională a autorității mitropolitane simetrică, ar spune unii, cu situația în care s-a aflat mitropolitul ales al Sibiului, în 2005. Dacă aceasta este starea de spirit în 2012, atunci nu mai există niciun dubiu asupra dorinței de răzbunare, străină de duhul bisericesc, a inițiatorilor și susținătorilor „rearondării”. În fine, punerea în Sinodul de la București a cererii de trecere a Devei și de revenire a Albei și Oradiei la Sibiu a avut o sintaxă deficitară, la pachet, fără minimele distincții de ordin geografic și pastoral.