Postul și adevărata imagine a omului în fața lui Dumnezeu

E o problemă legată de maniera de a fi, de a exista şi de a te purta în lume. Acesta este postul adevărat, relaţia care este între ceea ce eşti tu în timpul postului şi în ceea ce arăţi în afară. Important este să nu ne asemănăm fariseilor, vreau să subliniez şi acum. Mântuitorul Hristos i-a demascat pe farisei ca fiind găunoşi pe dinăuntru, i-a numit ,,morminte văruite”, care pe dinafară sunt înflorite şi arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de putreziciune, de putreziciunea morţilor. I-a comparat cu nişte pahare care sunt vopsite doar pe dinafară, dar înăuntru sunt pline de necurăţie. Dar existau şi farisei care nu erau chiar morminte văruite; amintiţi-vă de parabola vameşului şi a fariseului. Fariseul din Templu i se ruga lui Dumnezeu mulţumindu-i că nu este ca ceilalţi oameni, că nu era hrăpăreţ, că nu era lacom, că nu era desfrânat, ş.a.m.d. Nu ni se spune că nu le îndeplinea, nu avem motive să credem că el minţea, era cinstit. Păcatul lui consta în suficienţa de sine şi în faptul că îl avea în spate pe vameşul care îl auzea, şi care putea să-i ducă și el o imagine în societate, afară: ,,L-am văzut pe fariseul din templu, care într-adevăr este un om extraordinar”. În asta consta păcatul lui. Iar când Mântuitorul Hristos îi osândea pe farisei că se roagă pe la răspântii sau că atunci îşi smolesc feţele când postesc, nu ni se spune că nu posteau; poate că posteau. Păcatul lor consta că arătau în afară mai mult decât erau în realitate. Se lăudau cu postul lor, se lăudau cu rugăciunea, se lăudau cu virtutea. Ori virtutea este subsumată totdeauna virtuţii principale care se numeşte smerenie. Smerenia înseamnă şi simţul măsurii, bună cuviinţă, nici pe departe să nu pari mai mult decât eşti. De aceea, încă o dată, postul fără îndoială ceea ce spuneam şi ieri: îl face fiecare după putinţa lui. Afirmam că nu e greu să posteşti, dar dacă eşti bătrân, dacă eşti bolnav... şi ştiu de la maică-mea că era foarte credincioasă, era bătrână şi prăpădită de bolnavă, dar nu era în stare să bea un pahar cu lapte sau să mănânce un ou în post. Şi eu îi spuneam – eram deja călugăr – şi-i spuneam: „Mămico, şi Sfinţii Părinţi spun aşa că trupul, dacă este smerit prin boală, nu-l mai smeri şi prin post, că nu poate să ducă amândouă poverile deodată. Poate să ducă o singură povară. Aşa că dacă eşti în vârstă şi bolnavă, mai cu seamă, ai dezlegare să-ţi îndulceşti postul sau să nu-l ţi deloc. Aceasta o hotărăşte duhovnicul”. Deci, nu este vorba de un post foarte, foarte rigid, pentru că ţine seama de măsura omului. Sau dacă este la serviciu, sau dacă este în internat, sau dacă este în armată unde nu i se dă mâncare de post, ce să facă? Încă o dată, postul lăutric contează; şi măsura postului pe măsura putinţei tale, a vrerii tale, a credinţei tale şi a stării tale fizice. Dar important este, încă o dată, cred că mai important decât postul în sine este simţul măsurii şi mai cu seamă buna cuviinţă.Chiar când posteşti cu adevărat să nu-ţi creezi o imagine în afară care să nu corespundă interiorului tău. Şi din acest punct de vedere, în timpul postului momentul cel mai important prin care imaginile se suprapun, adică imaginea reală a lăuntrului tău cu imaginea exterioară, este taina spovedaniei. Fiecare om nu are viaţă dublă, dar are o viaţă publică din clipa când iese din casă, şi o viaţă intimă care este numai a lui, chiar o viaţă de familie. Nu ştie nimeni ce se petrece în familie şi nici nu-i bine să ştie. Că se mai ceartă părinţii cu copiii, sau copiii între ei, sau soţii între ei; sunt lucruri pe care le trăim toţi. Aceasta este viaţa intimă care de obicei nu trebuie să pătrundă în afară că te arată oamenii cu degetul; le ştim noi. Dar există şi o viaţă intimă, ascunsă, a fiecărui ins, în care se poate ascunde păcatul, iar necunoscut. Şi pe aceea iarăşi nu se afişează în afară ca să nu te râdă oamenii, indiferent de păcatul pe care-l faci. La scaunul spovedaniei nu mai există nici un fel de reţinere. Viaţa ta lăuntrică, oricât ar fi de grea, de păcătoasă, se pune în faţa lui Dumnezeu. Nu mai ai nici un fel de mască, nu mai ai nici un fel de fard pe care-l ai în viaţa de fiecare zi. La scaunul spovedaniei Hristos te ascultă prin mijlocirea duhovnicului şi acolo îţi spui chiar păcatele intime la care nici tu uneori nu îndrăzneşti să te gândeşti sau să ţi le spui tu însuţi. Acolo te dezbraci de tot ceea ce este fals şi artificial, dai jos orice fel de fard, orice fel de plăsmuire de pe tine, şi-i te arăţi lui Hristos aşa cum eşti pentru că numai aşa vei dobândi iertarea. Iertarea o dobândeşti pentru păcatele pe care ţi le mărturiseşti în faţa duhovnicului, sub taina teribilului jurământ al secretului spovedaniei. Şi aicea vreau să accentuez acest lucru: trebuie să ai încredere în duhovnicul tău. Dar trebuie să vă spun că uneori, când ai ceva mai greu pe suflet, este greu să mărturiseşti. Am şi eu un duhovnic al meu, pe care-l cercetez măcar de 2-3 ori pe an şi el şi acuma când îngenunchi în faţa lui, are un început: „Îndrăzneşte, îndrăzneşte, ai curaj”. Este un duhovnic foarte bun, foarte iscusit, un om în vârstă cu foarte mare experienţă şi ştie că uneori poţi avea ceva pe care nici acolo n-ai vrea să-l mărturiseşti, pentru că ţi-e ruşine de tine însuţi, nu numai de el. Şi de aceea îţi trebuie puţin curaj pentru ca imaginile să se suprapună, să nu ai două imagini, să nu fi dedublat, să nu fi unul doar pentru tine şi altul pentru Hristos. Dacă ai dreptul să fii dedublat faţă de societate sau dacă asta cere viaţa socială, în schimb acolo la spovedanie eşti tu întreg, aşa cum eşti.De aceea îndemnul meu pe această temă, repet, a imaginii, este ca la scaunul de spovedanie imaginea ta să fie cea reală, nu poleită, sub nici o formă. De aceea spuneam că postul este o problemă nu doar de înfrânare, nu doar de  faptă bună, ci şi de bună cuviinţă, de bun simţ. Iar această bună cuviinţă se obţine prin suprapunerea celor două imagini: a ceea ce eşti în realitate şi în ceea ce mărturiseşti tu, cu buzele tale, sau arăţi prin faptul de a fi smerit. Important este ca imaginea ta să fie şi un rod al smereniei, pentru că aceasta este principala virtute. Să nu cauţi niciodată să fii mai mult decât eşti. Şi are Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către romani o frază extrem de interesantă, dar şi foarte grea de tâlcuit: ,,Să nu te crezi mai mult decât trebuie să-ţi crezi şi să nu-ţi crezi decât întru crezarea măsurii”. Cu alte cuvinte, să nu te crezi tu că eşti mai mult decât trebuie să te crezi pe tine însuţi. Iar când e vorba să te crezi pe tine însuţi, să ai măsura bunului simţ şi să nu-ţi creezi în afară o imagine mai frumoasă decât aceea care este în realitate. Fii tu însuţi şi dacă eşti tu însuţi vei fi cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos şi cu propria ta mântuire.