Hans Bergel, despre rezistență prin literatură

Hans Bergel este socotit a fi „autorul de limbă germană cel mai complex din Europa de Sud-Est” (Mariana Lăzărescu), care „poate fi asemănat în multe privințe cu Sadoveanu, însă un Sadoveanu mai plin de nerv și mai sensibil la istorie” (Ana Blandiana). În urma lansării, în cadrul târgului de carte „Gaudeamus”, a ultimului său volum de povestiri, autorul de origine română s-a aflat pentru trei zile în orașul Cluj-Napoca, unde a susținut o serie de lecturi și conferințe. În acest articol inedit, Monitorul de Cluj vă prezintă povestea tulburătoare și aventuroasă țesută în jurul primei cărți a autorului, scrisă în anii ‘40. O istorie cu luptători din munți, secrete și trădări, dar mai ales cu, poate, singura creație literară anti-comunistă premiată de regimul opresiv din România.

Hans Bergel (n.1925) este un scriitor și jurnalist german de origine română. Născut la Râșnov, el și-a petrecut copilăria în mai multe orașe din Transilvania. A urmat seminarul pedagogic din Sibiu, dar războiul și invazia rusă l-au obligat să-și întrerupă studiile. Reușește să ia bacalaureatul în 1946, după care este angajat ca profesor. Vrând să fugă în Germania, este prins în Ungaria, extrădat și condamnat la 14 luni de închisoare pentru trecerea frauduloasă a frontierei. În 1954 este arestat la Cluj pentru „incitare la rebeliune” și condamnat la un an de închisoare. În 1959 va fi arestat pentru a treia oară, la Brașov,  fiind judecat în procesul „grupului de scriitori germani”. Primește o condamnare la 15 ani de muncă silnică, pentru nuvela istorică Fürst und Lautenschläger („Prințul și bardul“), scrisă cu 12 ani în urmă. O mai veche cunoștință a sa i-a arătat Securității că nuvela are un dublu sens, din care unul ostil comunismului. Deși acțiunea nuvelei se petrecea în secolul XVII, contextul și figurile istorice reprezentau o analogie a regimului comunist. Va executa 3 ani de detenție, în 18 temnițe. Este eliberat în 1962, datorită amnistiei generale a deținuților politici, și se angajează ca violoncelist al orchestrei din Brașov. În 1968 depune o cerere de emigrare în Republica Federală Germania, și este sprijinit de faimosul scriitor Günter Grass, care a intervenit pe lângă Willy Brandt, pe vremea aceea ministrul de externe al Germaniei. Ulterior emigrării, se în stabilește Gröbenzell lângă München, cu soția și copiii. În perioada 1970-1989 a fost redactor șef la publicația Siebenbürgische Zeitung (Ziarul transilvănean) care apare la München. Lucrează în calitate de colaborator extern la Radiodifuziunea din Bavaria (Bayerischer Rundfunk).

1944: începutul rezistenței din munți

Când armata rusă a pătruns granițele României, Bergel era un tânăr de 19 ani. Își amintește cum la început, sovieticii au fost întâmpinați cu simpatie în unele părți. Curând însă, jafurile, violurile, execuțiile arbitrare, disprețul față de lege, la care se adăugau batjocorirea României ca stat și popor, au răspândit teama în rândul populației. Încă din 1944, în Transilvania începea rezistența din munți.

La sfârșitul lunii septembrie, Mihai K., un tânăr avocat și doctor în drept, îl întreabă pe Bergel dacă nu ar fi dispus să ducă 14 acte de identitate false unor bărbați din munții Sebeșului. O parte dintre aceștia erau ofițeri din armata română regală, care, refuzând să lupte de partea rusă, își părăsiseră unitățile și stăteau ascunși în pădurile montane. Din respectivul grup făceau parte și uni studenți urmăriți pentru atitudini anti-sovietice. Cățărător și schior pasionat, tânărul Brugel se număra la momentul respectiv printre bunii cunoscători ai Carpaților meridionali. În plus, o recunoaște fără menajamente, se afla la o vârstă la care nu ar fi refuzat oferta unei asemenea aventuri. Nu cunoștea localizarea precisă a grupului, ci doar că se află undeva între masivii Cindrei și Șteflești, „zonă extinsă, cu vârfuri de peste 2000 de metri”. A dat peste grupul de partizani după o săptămână de rătăcit prin zăpadă și gheață, cu înnoptări prin copaci și stâne părăsite. Undeva sub vârful Șteflești, 50 de oameni trăiau în bivuacuri săpate în pământ. Erau sprijiniți cu hrană adusă pe drumuri secrete de țăranii din Valea Sadului și de un grup de sibieni. În acel moment, așteptau transporturi de arme pentru a începe lupta anti-comunistă.

Succesul primei expediții a atras alte misiuni similare în munți. Dacă la început era vorba de acte de identitate, ulterior Bergel avea să fie trimis pentru a-i pune la curent pe luptători cu diversele planuri de acțiune a Siguranței, împotriva lor. „Toată lumea respecta prima regulă a oricărei activități conspirative: prezentarea și adresarea se făceau folosind numai numele de cod. Și au primisem un nume fals, Sârbu Ion”. Pentru Hans Bergel, întâlnirea cu oameni care erau dispuși să își sacrifice viața în numele libertății, avea să constituie un moment de cotitură al vieții sale. Cu toate că cei din munți știau că nu pot ține piept sovieticilor numai cu armamentul ușor de care dispuneau ( speranța cea mare era intervenția americanilor),  pentru ei miza luptei era mai întâi de ordin moral: „ Atât timp cât existăm, spuneau ei, și oamenii din țară știu acest lucru, noi și națiunea mai avem demnitate. Ceea ce facem nu este lipsit de sens”.

Căpitanul de aviație

Una din expedițiile sale în munți avea să puncteze momentul în care Bergel a simțit că trebuie să apuce creionul și să scrie. În toamna anului 1945, în zona cabanei Prejba din munții Cibinului, un luptător, fost căpitan de aviației al armatei, a fost rănit grav în zona coapsei. Pe numele său de cod Cezar, acest om câștigase demult admirația lui Bergel: „ avea o minte de filosof, argumentele lui împotriva comunismului se bazau pe cele mai solide idei ale filosofiei europene și pe reflecțiile despre umanitarism conținute în Biblie”. Pentru că la două săptămâni rana supura, iar bărbatul suferea de febră și leșin, Bergel s-a hotărât să îl transporte la spitalul din Sibiu.  L-a purtat în spate în timp ce cobora prin noaptea furtunoasă. Au petrecut o zi pe căpița de fân a unei gospodării de țară, și la capătul a două zile a ajuns în gara Tălmaciu, de pe malul Oltului. O jumătate de oră mai târziu, căpitanul a murit în mica și recea sală unde așteptau trenul. Avea 40 de ani și lăsa în urmă trei copii.  Bergel a luat corpul neînsuflețit, pe care l-a întins pe o banca, iar după ce i-a închis ochii, a dispărut în noapte. Două fraze ale căpitanului l-au fulgerat și i s-au întipărit în minte pentru totdeauna: „ a cădea în loviri și a fi făcut sclav nu este altceva decât o nefericire de moment. Nefericirea unei societăți ia dimensiuni finale abia atunci când dispare voința de libertate”.  Nuvela de debut a lui Hans Bergel începea să prindă contur.

Rezistența prin literatură

A început să scrie din mânie, a doua zi după moartea căpitanului de aviație. Nuvela avea să descrie cursul vieții autorului. Autorul își amintește că se punea să scrie pe orice avea la îndemână: bucăți de carton, pe ziare,  bancnote. Nici măcar o singură propoziție nu a fost scrisă la masa de scris. În tot acest timp, avea în fața ochilor chipul căpitanului de aviație și în minte gândurile sale despre libertatea interioară. Discuta cu partizanii și țăranii despre subiectul nuvelei. Scria în limba germană, limba sa maternă, și traducea ciobanilor și celorlalți luptători din rezistență.„Toți înțelegeau ce scriam. Ideea de libertate și dorința de a fi liber depășesc granițele limbii și a națiunii”. Când era posibil, ducea fragmentele pe care scrisese la sora lui, care le copia (avea să afle mult mai târziu) pe hârtie curată. Nu s-a putut ajunge la finețuri stilistice și la o corectură atentă a textului. Nu era timp și nici liniștea necesară pentru asta. În plus, pentru Bergel, alta era prioritatea: „Intenția mea era una singură: să îmi exprim în cuvinte revolta față de tiranie, pentru a nu mă sufoca și a supraviețui moral”. Timp de doi ani a lucrat la nuvela sa. Când a terminat de scris, mărturisește că a avut un sentiment de eliberare definitivă. Nu de teama dictaturii propriu-zise, ci de a fi deformat sufletește de către aceasta.

„Prințul și Bardul”

În secolul al –XVII-lea, un prinț din casa nobiliară Bathory, străbate țara în lung și în lat cu armata sa, jefuind localități, ucigând și lăsând în urma lui sărăcie și groază. Ocupă orașul Brașov în 1612, unde instaurează un regim de teroare. Aici îl întâlnește pe bard, care îl satirizează și i se opune. Bardul este arestat și refuză eliberarea oferită de prinț în schimbul unui cântec de laudă. În finalul nuvelei, prințul este trădat de proprii să oameni, care îl și ucid, punând capăt regimului său de teroare.

După zece ani de la scrierea nuvelei, primește vizita redactorului cultural al unui cotidian românesc de limbă germană. Acesta îi solicită să ia parte la un concurs național de proză literară organizat de ziarul său. Deși inițial se gândea să refuze, neavând un text pe care să-l considere apt pentru competiție,  sora sa îi amintește  de nuvela pe care o scrisese cu ani în urmă. Nici nu o mai citise de când a scris-o, și atunci a aflat că sora lui o transcrisese pe curat.

Astfel, „Prințul și bardul” a ajuns în mâinile juriului de la București, care a premiat-o. A fost copleșit de laude pentru „prezentarea puternică, consecventă, dramatică și fascinantă, a revoltei unui bard în numele maselor populare, care a arătat curaj în fața scaunului princiar, și este un exemplu al timpuriei conștiinței de clasă în sens marxist-leninist”.

Culme a ironiei,  o nuvelă îndreptată împotriva unui regim opresiv, era premiată și chiar publicată de reprezentanții acestuia.  Bergel și-a savurat succesul de care s-a bucurat ca de un triumf personal asupra regimului comunist, pe care că îl ura.

Cum se împlinește destinul unei cărți

Un moment de neatenție, făcut în 1957, făcut la puțin timp după publicarea nuvelei, avea să fie costisitor. Atunci, un prieten mai tânăr decât el, l-a întrebat confidențial dacă nu cumva prințul simbolizează regimul comunist, iar bardul, pe artistul care cere libertate în țara subjugată. Bergel, precipitat, îi pune mâna la gură amicului său, confirmându-I imediat bănuiala. La un an distanță, „prietenul” este arestat din alte motive, și divulgă anchetatorilor semnificația reală al nuvelei lui Bergel. După decenii, acesta a putut accesa procesul verbal complet al dosarului său, unde a putut vedea detaliile cu care presupusul prieten interpreta conținutul nuvelei „Prințul și bardul”.  Pentru Bergel, a urmat o condamnare de 15 ani la muncă silnică.

La începutul anilor 60, ajunsese ca deținut politic într-un lagăr de muncă din Balta Ialomiței. Aici ia parte la o rundă de povestiri cu participanți de pretutindeni. Un șofer de camion din Caracal ia cuvântul,  vorbind despre „marele roman” al unui scriitor, despre care auzise de la un alt deținut, într-o altă închisoare. Bergel își face apariția în mijlocul discuție, iar când aceasta este reluată,  va afla cu stupefacție că ceea ce povestea șoferul nu era altceva decât nuvela pentru care Bergel fusese condamnat. În cursul anilor ce trecuseră, nuvela scrisă de Bergel la 20 de ani, călătorise prin lagăre și închisori, fără știrea autorului ei. Aici, printre întemnițați, ea își îndeplinea adevăratul scop, acela de a simboliza lupta neîntreruptă a libertății în fața agresiunii despotice, pentru a însufleți spiritele slăbite în urma nesfârșitelor abuzuri.  Aceasta va fi una din cele mai memorabile amintiri ale vieții autorului, reîntâlnirea cu nuvela sa, rămânând până astăzi una din cele mai memorabile evenimente ale vieții sale.