Non-valoarea tradiției sau cum devenim ignoranți

Dificultatea meșteșugarilor de a se întreține doar din pasiunea lor pentru olărit, țesut, cusut, mărgele, nu demonstrează decât disciplina și pasiunea acestor oameni. Din păcate, deși îi leagă această chemare pentru meșteșuguri, oamenii nu îndrăznesc să se asocieze  unii cu alții și să își deschidă o afacere împreună. Faptul că sunt uniți prin asociație nu distruge „secretomania” practicilor. Nimeni nu știe de ce, ei bănuiesc că e invidia, deși nu își pot explica cum s-a ajuns aici.

Încă o problemă care pare să se învârtă în jurul lor e valorificarea muncii depuse. Întrebarea e cu două tăișuri, vând ei prea scump sau nu știm să apreciem efortul depus? Elvira Gavriș, profesoară în cadrul Școlii Populare de Artă Tudor Jarda, Țesut-Cusut în satul Bedeciu, întrebată de o femeie cât costă năframa neagră cu franjuri de mătase răspunde „100lei”, doamna nu a auzit și a replicat surprinsă „10lei?”, moment în care doamna Elvira se blochează pentru câteva secunde și îi răspunde „Ce cumpărați cu 10 lei?”, doamne pleacă indignată și mirată de prețul final al năframei. Profesoara Gavriș se întoarce și spune „Vedeți? Nu apreciază munca.”

Suntem afectați puternic de sintagma cantitate și nu calitate? Ne-a prins confortul vieții moderne atât de mult încât nu mai știm aprecia o ie de calitate sau un așternut de pat țesut pentru simplul motiv că au nevoie de mai multă energie? „Nu sunt prea scumpe. Restul li se par mai ușor de întreținut, dacă obiectul respectiv este din lână e greu de păstrat fiindcă  poate fi atacat de molii, dacă e pânză de bumbac se pătează și se spală mai greu. E o chestie de confort. Eu lucrez mult cu costume populare, dar din păcate ne-au invadat kitschurile, care cică provin din România, dar sunt lucrate în China, modele sunt copiate și sunt lucrate la mașina de brodat, dar nu e aceeași calitate.”

Câțiva dintre ei mărturisesc că ar fi dificil să trăiască doar din meșteșugul lor, cel puțin dacă lucrează singuri. „Greu de întreținut, dacă meșterii aleg să comercializeze, trebuie să aibă și un angajat, fiindcă nu pot lucra și expune în același timp. Trebuie să fie mai multe persoane, singur nu faci față. Un târg este foarte solicitant, trebuie să ai toate materialele impecabile. Când plecăm de la târg suntem ca soldații cu ranița.” mărturisește Lidia Doina Rusu.

De la TVR la cânepă

Lidia Doina Rusu își are rădăcinile în Bucovina, dar s-a stabilit la Cluj  și iubește cânepa. „Este sfântă, o ador” spunea ea cu zâmbetul pe buze.

A  fost pasionată de tradiție, de cusut și țesut de multă vreme, dar nu avea suficient timp pentru asta. Combina munca cu plăcerea. A lucrat ani la rând la TVR unde toți colegii știau de plăcerea ei. „Pasiunea mea pentru lucru manual mă relaxa. Abia așteptam să ajung acasă să cos ceva, să intru în lumea mea reală. Colegii mei știau că eu sunt mare iubitoare de artă populară, mă mai invitau în special la emisiunile matinale, acolo aveam o rubrică.”

Doina recunoaște că s-a îndrăgostit de cânepă ca prim material de lucru „Textura țesăturii de cânepă mă fascinează, simți că vibrează sub tine pământul strămoșesc, te simți acolo la țară, cu tălpile goale umblând pe prispă. Are mirosul acela de țărână, de țară. Când desfaci o față de masă din cânepă te simți în bătătură.”

Lidia  n-a reușit să îi transmită această pasiune fiicei ei însă a fost total surprinsă de nepoțica ei când aceasta avea numai 4 ani. „Pur și simplu și le-a pus pe față, le deșira, nu știa ce să facă, avea o manifestare extraordinară de fericire, culorile au fascinat-o. Acum la 8 ani își face singură traistele ei, semne de carte, câte o păpușă sau o pasăre depinde de moment.”

Doina Rusu s-a reapucat de școală după o viața de om. A făcut cursurile de Țesut-Cusut la Școala Populară de Arte Tudor Jarda, având-o ca profesoară pe Elvira Gavriș. „Nu se pune problem răbdării, atât de mult îți place să coși, să vezi cum iese din mâinile tale o față de masă, o trăistuță. Acolo ți-e sufletul, la frumusețea a ceea ce faci, nu te gândești că depui un efort sau că stai 12 ore să termini lucrul” mărturisește ea.

Lidia a învățat la rândul ei pe oricine a dorit să descopere meseria cusutului și a țesutului. Stătea la masa ei, își aranja traistele, fețele de masă, când de nicăieri cineva i s-a agățat de gât și a îmbrățișat-o îndelungat. Fata care a sărit în brațe Lidiei era o fostă ucenică, în continuare prietena dânsei care, la plecare, i-a zâmbit și a i-a spus c-o iubește.

„Tineretul este receptiv în ceea ce privește arta populară. Eram în cetatea Marii Uniri la Alba Iulia, era o manifestare grandioasă, când o domnișoară a venit și a sărutat trăistuța țesută la război” își amintește Lidia.

Tradiție de când se știe

Elvira Gavriș, fosta profesoară a Lidiei, susține că cea care ar trebui să vina în ajutorul copiilor este școala. „Din păcate s-a scos din școală lucrul manual, iar copii termină clasa a XII-a și nu știu să-și coasă un nasture. Vin și spun că asta și bunica făcea, dar ea nu a învățat de la bunica, e păcat, fiindcă doar așa ne putem duce tradiția mai departe.”

Elvira povestește că are studenți de orice vârstă, de la doctori sau profesori la doamne de 80 de ani sau fetițe de 7/8 ani. A avut și o studentă care a câștigat locul a II-lea la Olimpiada Micilor Meșteșugari de la Sibiu.„E altceva decât cartea, le plac mărgelele, modelajul, cusutul, le place tot din ceea ce se face în tabere. Cred că prin exemplul nostru personal ar putem să îi facem să îndrăgească arta populară. Poate că dacă am purta o ie în loc de un tricou chinezesc în timp și fata va purta o ie” spune profesoara Gavriș.

Face broderie, cusături de vreo 50 de ani, încă din copilărie. A învățat să toarcă, să țeasă și să facă dantelă. „În facultate am lucrat fiindcă îmi trebuiau bani și făceam câte un mileu, un șervet, le vindeam la colege sau la femeile de servici. Mă bucuram enorm  pentru că erau banii mei, puteam să îmi cumpăr o rochiță” își amintește profesoara Gavriș. Ea crede că cel care poate face ceva din mână e norocos din cale afară „te calmează, e un medicament foarte bun, e benefic pentru sănătatea mentală”.

Elvira Gavriș a avut prima comandă mare pentru un ansamblu acum 10 ani, cam pe când s-a dedicat total meșteșugului ei, de atunci și-a dezvoltat îndemânarea astfel încât acum nu-i trebuie mai mult de jumătate de oră pentru a coase o floare la două fire pe o ie.

Pentru profesoara Gavriș cusutul și țesutul e ceea ce i-au rămas, lucrul căruia acum se dăruiește complet, însă pare că a obosit de una singură și nu știe unde să caute o mână de ajutor.

Istoria reînvie prin meșteșug

Când se vorbește despre un târg de meșteșugari automat apare în gând imaginea portului național, mărgele, traiste, fețe de masă, năframe, linguri de lemn sculptate poate ceva miere, dulceață și siropuri, dar nici de cum ceramica de Cucuteni.

Cultura Cucuteni era răspândită cândva pe teritoriul României, Republicii Moldova și Ucrainei. În România era cel mai des întâlnită în Moldova, nord-estul Munteniei, sud-estul Transilvaniei și Basarabia. Numele culturii a venit o dată cu descoperirea primelor artefacte ale strămoșilor în satul ieșean cu același nume, Cucuteni. Un sat care nu are o populație mai mare de 1,500 de locuitori.

Târgul Regional pentru Artizanat și Meșteșugari, care s-a desfășurat între 4-8 noiembrie la Polus Center, a găzduit creațiile lui Ion Mitroi și ale soției acestuia, Nicoleta Elena Mitroi, cunoscuți și ca pasionații de Cucuteni. Pe Ion Mitroi l-a fascinat ceramica de Cucuteni probabil tocmai fiindcă nu se lucrează la roată, forma se creează doar manual.

Vasele sunt făurite manual din argilă de Potigrafu, pictate cu pigmenți naturali, uscate liber, șlefuite și arse în cuptor. După procedeul de ardere creațiile soților Mitroi se lustruiesc cu ceară de albină ceea ce le oferă un aspect aparte. Vasele artiștilor teleormăreni reproduc forme neolitice ale ceramicii de Cucuteni. Acest tip de ceramică fiindcă unic în Europa, găsindu-se asemănări cu ceramica neolitică chineză, însă se consideră că acest ultim tip de ceramică a apărut după aproximativ o mie de ani față de cea Est Europeană.