OPINIE: Olimpiadele de altădată

Mai întâi, o confirmare a unei supoziții și anume că s-a supralicitat „cartea braziliană”  a sportului prin desemnarea orașului Rio de Janeiro ca loc de desfășurare al Jocurilor Olimpice de vară, la doar doi ani de la găzduirea CM de fotbal de către aceeași țară. Semieșecul din 2014 și ceea ce vedem acum schimbă, în mod clar, percepția apetenței brazilienilor despre sport și impresia noastră despre ei. Brazilia nu mai e o țară atât de dedicată sportului, nu mai e campionă mondială nici la fotbal, nici la handbal (feminin), nici la volei, iar după zece zile de olimpiadă, la ea acasă, are o singură medalie de aur și aceea la judo (din cele peste 150 puse în joc până atunci).  Nu doar sportivii par să se fi săturat de sport și performanță, dar și publicul pare sătul de spectacol, o parte a țării protestând împotriva acestor mega evenimente extrem de costisitoare. Se adaugă la astea (ca și cauze sau ca efecte, nu mi-e clar) condițiile extrasportive: criza economică care a cuprins Brazilia, o țară obișnuită cu ritmuri de creștere ridicate; criza politică, prin suspendarea și apoi demiterea președintelui țării în plină olimpiadă; criza organizatorică, ce punea sub semnul întrebării însăși buna desfășurare a competițiilor programate; criza de încredere în deciziile conducătorilor politici sau sportivi. Mai e apoi această nefericită întârziere a Olimpiadei și suprapunere cu vacanța europeană, care, sunt sigur, a redus din „aura” de primadonă competițională, dar și numărul (tele)spectatorilor, iar distanța, a scăzut numărul spectatorilor direcți. Mai adăugăm la asta diferența de fus orar. În cele din urmă, nu e chiar atât de rău, cum se anticipa la un moment dat (ape „otrăvite”, baze nefuncționale, condiții tehnice precare etc.), păstrându-se, din câte ni se transmite, niște limite acceptabile.

Dar pentru mine, ca iubitor de sport și pasionat al transmisiilor sportive, este o olimpiadă „slabuță” (în raport cu pretențiile și așteptărle), fără multă sare și piper, fără amploare și „magie”, fără mari revelații și satisfacții, parcă fără întâmplări memorabile (sau poate pierdute de mine).  Recunosc, de vină e și lipsa de continuitate în informare, amestecul de sport cu relaxare și vacanță, urmărirea prea puținor competiții live (din lipsă de timp), convergența media etc. Cred că strică senzația de „sațietate” și utilizarea (de nevoie) a telefonului mobil, cu toate avantajele și atuurile pe care, indiscutabil, le are. Sau poate că nu este ceea ce așteptam noi să fie și aici gândul mă fură și mă duce, inevitabil, la contribuția românească la această olimpiadă.

E de necrezut cum am reușit ca, în timpul unei competiții de o asemenea amploare, frumusețe și unicitate, cum este Olimpiada, noi să vorbim în țară tot despre corupție și hoție având ca subiect, de această dată, chiar sportul olimpic. Iar dacă nu ar fi fost scandalurile legate de folosirea banilor (în registru soft), declanșat din zona natației, sau despre echipamentul sportiv de proastă calitate (în registru hard), procurat de o firmă la conivență cu stafful COSR, am fi fost nevoiți să vorbim despre evidenta lipsă de performanță a sportivilor români la această ediția a Jocurilor. Ceea ce ar fi fost încă o dezbatere civilizată. Așa se dovedește că am fost în stare, prin diferiți „șmecheri” autohtoni, să cărăm și să tranferăm slăbiciunile și „rușinea” națională la mii de kilometri distanță, poate-poate nu se va afla. Însă „ochiul” care nu trebuie să doarmă al presei, reprezentat din nou (ce coincidență)  de Cătălin Tolontan și echipa lui, a găsit pricina și la Rio, ceea ce a determinat, foarte rapid, o reacție binevenită a autorităților în țară. Vom vedea dacă s-a ajuns atât de jos, încât să se fure din prețul echipamentelor cu care o sută de sportivi reprezintă România, fiind lăsați „în fundul gol” în fața lumii întregi.

Însă chiar și aceste fapte, de o gravitate extremă, nu pot înlătura problema și dezbaterea de fond, ceea ce înseamnă decăderea abruptă a sportului (olimpic) românesc, penuria de rezultate importante, lipsa de interes, de pricepere și de finanțare a sportului de înaltă (și mică) performanță, criza de autoritate și pregnanță a delegației române, dispariția unor sporturi cu tradiție în obținerea de medalii olimpice etc. Sportivii români, după un ciclu de pregătire de patru ani, după ce că au fost (mai) puțini, au avut o prestație foarte slabă, care se îndrepta, la un moment dat, spre catastrofal, fiind salvată de competiția de scrimă și de tenisul de câmp. Sigur nu e loc de a mai vorbi (și a răsuci cuțitul în rană) despre gimnastica feminină sau masculină, despre canotaj, despre jocurile de echipă, despre judo, tir etc.

Sunt convins că această dezbatere nu va fi ocolită, însă cu toții știm că rezolvarea e o problemă de sistem, de strategie, deci o problemă politică și care, tocmai din acest motiv, e greu de crezut că va fi rezolvată în mod optim. 

Așa încât, în stilul COSR, va începe pregătirea Olimpiadei din 2024, căci cea din 2020 pare deja ratată.