Criza spirituală şi cea economică. Ieşirea din criză

Încă din cuvântul revelat al Vechiului Testament aflăm că între bunăstarea materială şi viaţa spirituală este o legătură directă. „De vei asculta de Domnul Dumnezeul tău, vor veni asupra ta toate binecuvântările acestea şi se vor împlini asupra ta: binecuvântat să fii în cetate şi binecuvântat să fii în ţarină; binecuvântat să fie rodul pântecelui tău, rodul pământului tău, rodul dobitoacelor tale; binecuvântate să fie hambarele tale şi cămările tale. Iar de nu vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tău, blestemat să fii tu în cetate, blestemat să fii tu în ţarină, blestemate să fie grânarele tale şi cămările tale”. (Deuteronom 28, 2-17)

N-au ascultat evreii şi au ajuns sub stăpânire romană, iar romanii, datorită decăderii morale, s-au dezintegrat. Imperiul Roma de Apus a căzut sub barbari, iar Imperiul Bizantin de Răsărit, imperiu creştin, datorită slăbiciunilor lui a căzut sub otomani. Steven Runciman ne spune că, după căderea Constantinopolului, oamenii „îşi aduceau aminte de bocetele alcătuite când a sosit vestea căderii Constantinopolului, care fusese pedepsit de Dumnezeu pentru desfrâu, trufie, părăsirea adevăratei credinţe”.

În vremurile noastre, încercate de criza economică, care este urmarea crizei morale, cel mai bun diagnostic îl pune Sfântul Apostol Pavel: „vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de argint, lăudăroşi, trufaşi, blasfemiatori, neascultători de părinţi, nerecunoscători, pângăritori, fără inimă, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, duşmani ai binelui, trădători, obraznici, orbiţi de trufie, iubitori mai mult de plăceri decât de Dumnezeu, având înfăţişarea credinţei celei bune, dar tăgăduindu-i puterea.” (2 Timotei 3, 2-5).

Această iubire de sine exagerată şi lăcomia de avere a oamenilor din ţările dezvoltate economic a dus la prăbuşirea economiei mondiale. Și n-o spune doar Sfântul Pavel, ci o constata şi un politolog inteligent. „Inechităţile sistemului internaţional, spunea el, au o semnificaţie uriaşă. Ele au dat naştere, în esenţă, la două lumi şi decalajele dintre acestea cresc neîncetat. Una este lumea bogaţilor, cealaltă este lumea săracilor, uniţi prin moştenirea suferinţei comune. O cortină a sărăciei împarte cele două lumi, atât din punct de vedere material, cât şi din punct de vedere filosofic. O lume este învăţată, cealaltă, în cea mai mare parte, analfabetă; una este industrială şi urbană, cealaltă predominant agrară şi rurală; una este orientată spre consum, cealaltă luptă pentru supravieţuire.”

Lipsa de atitudine creştină, precum şi lăcomia de avere şi egoismul exacerbat au dus la această situaţie. Sfântul Vasile cel Mare făcea un aspru rechizitoriu bogaţilor din vremea lui, care-şi imaginau că sunt proprietarii absoluţi ai averilor lor când, de fapt, erau doar administratori: „Oare nu eşti lacom, nu eşti hoţ, când îţi însuşeşti cele ce ţi-au fost date în administrarea ta? Cel ce dezbracă pe cel îmbrăcat se numeşte borfaş. Merită oare alt nume cel care nu îmbracă pe cel gol; odată ce poate asta? Pâinea pe care o ţii tu, este a celui flămând; haina pe care o păstrezi în lăzile tale, este a celui dezbrăcat;  încălţămintea care se strică în casele tale, este a celui desculţ; argintul pe care-l ţii îngropat, este al celui nevoiaş. Deci, pe atâţia oameni nedrepătţeşti, câtor ai putere să le dai din avuţiile tale”.

Cu adaptările terminologice necesare, tot acest rechizitoriu se potriveşte cu vremurile noastre bolnave de consumism, inechitate şi de lipsa valorilor autentice. După expresia lui Marin Preda „timpul nu mai prea are răbdare cu noi”. Ar trebui să ne revenim în fire până când nu-i prea târziu. Unul dintre intelectualii noştri de astăzi face următoarea remarcă: „Din motive pe care îmi  este greu să le lămuresc acum, cred că naţiunile au momente de la care începând timpul încetează să mai aibă răbdare cu ele. Nu ştiu dacă gelozia zeilor este cea care decide răsturnarea norocului sau, mai degrabă, lucrează aici iresponsabilitatea, prostia, îngâmfarea, egoismul celor care se întâmplă să fie în fruntea lucrurilor”.

Trăim într-o lume bolnavă, în care bogaţii şi săracii s-au îndepărtat de Dumnezeu. Ori, fără Dumnezeu, nu-şi pot rezolva problemele. Politologul pe care-l aminteam zice: „Atât lumea bogată, cât şi cea săracă au de rezolvat probleme presante, fără precedent. Ele nu sunt separate şi nu pot fi rezolvate independent. Situaţia grea a omenirii îşi are originea în trecutul ei, în structurile economice şi sociale  care au apărut în cadrul naţiunilor şi între ele. Criza actuală din economia mondială şi din relaţiile între naţiuni este o criză a structurilor internaţionale. Ambele lumi trebuie să lupte, în esenţă, împotriva unui sistem bolnav ... Soluţia este o nouă ordine internaţională, în cadrul căreia, toţi să beneficieze de pe urma schimbării”. Iar o nouă ordine internaţională nu este posibilă fără o spiritualizare a oamenilor şi a relaţiei dintre ei.

3. Ieşirea din criză

O altă ieşire din criza spirituală nu există decât întoarcerea la Dumnezeu. Iar această întoarcere nu este teoretică, filosofică, ci una practică: păzirea poruncilor evanghelice şi o viaţă religioasă activă. Spune Mântuitorul: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui" (Ioan 14, 21). Prezenţa lui Hristos este adevărata viaţă spirituală. Părinţii au experimentat acest lucru. „Domnul e ascuns în poruncile Sale, spune Sfântul Marcu Ascetul, şi cei ce-L caută pe El, ÎI găsesc pe măsura împlinirii lor .

Un teolog din perioada interbelică îşi imagina, lucru imposibil deocamdată, în lumea aceasta decăzută, care ar fi ambianţa dacă într-o zi oamenii şi-ar propune să respecte poruncile. „În noaptea acesta oamenii au hotărât ca, de mâine începând, să respecte cu exactitate cele zece porunci. Ce s-ar întâmpla oare? Se face ziuă ... şi ici, şi colo oamenii se scoală după liniştita odihnă a nopţii şi, nu-ţi vine să crezi: astăzi nu strigă mai întâi după cafeaua de dimineaţă, ci îngenunchează cu toţii înaintea patului şi, cu o rugăciune scurtă, afectuoasă, înviorătoare, Îl salută pe Dumnezeu. Fiecare îşi face rugăciunea, căci astăzi se respectă cele zece porunci!

Vine cafeaua şi împreună cu ea se aduc şi ziarele de dimineaţă. Dar ciudat! Cafeaua nu a fost niciodată atât de gustoasă; iar pe paginile ziarului se află porţiuni mari goale, mai ales în locurile unde, altădată, erau aşternute bârfele şi scandalurile de familie... Se termină dejunul. Toată lumea se grăbeşte la muncă. Mulţimea de elevi se duce la şcoală şi toţi sunt extraordinari de bine dispuşi, căci nu se frământă ce să mintă înaintea învăţătorului, că nu au învăţat lecţia, azi nu e voie să minţim...

Părinţii se duc la serviciu. Interesant! Astăzi la ora opt fiecare este deja la locul său... Ce s-a întâmplat cu oamenii aceştia?... Să mai continui? După-masă este o mare adunare populară, însă vorbitorii care altădată, cu feţe încruntate de ură, ţineau discursuri de ore întregi, abia că pot vorbi câteva minute: astăzi nu se poate spune decât adevărul...

De pe stradă dispare poliţistul — nu are de lucru: azi nu există delicvenţi. De pe panourile de afişaj sunt retrase imaginile scandaloase şi tinerii se pot plimba în tihnă pe străzile capitalei: astăzi nu este permis ca cineva să fie tras la păcat!... Aşa ar arăta o zi în care ar fi respectat decalogul cu seriozitate".

Ficţiunea ar putea fi aplicată şi zilelor noastre... dar rămâne tot ficţiune.

Dorinţa noastră fierbinte este să se iasă din criza spirituală. Şi lucrul acesta este posibil cu ajutorul Domnului Hristos. El este pururea cu noi, după cum ne-a promis: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Matei 28, 20). Necazul este că nu mai dorim noi să fim cu El. De aceea când Mântuitorul era în lumea aceasta se întreba: „Dar Fiul Omului când va veni va găsi, oare, credinţă pe pământ?" (Luca 18,8).

Nostalgia sufletului sănătos este să ducă o viaţă spirituală îmbelşugată care are ca apogeu, încă aici pe pământ, îndumnezeirea. Îndumnezeirea care presupune belşug de har, revărsat în Biserică de Hristos, după ce ne-am curăţit de păcate. Experienţa luminii celei necreate de care i-a făcut Dumnezeu părtaşi pe aleşii Săi.

Omul nu se simte bine nici acasă, chiar dacă locuieşte în edificiul propriu, dacă este singur şi fără fiinţele iubite. „Un sentiment analog, dar infinit mai deplin, de regăsire, de odihnă, de fericire, de revenire «acasă», trebuie să structureze şi experienţa vederii luminii dumnezeieşti, sau a intrării în cortul ceresc, care adună toate la Părintele Suprem. Cel intrat în acea lumină simte sălăşluirea intimă şi iubitoare în Hristos. În acelaşi timp, îşi dă seama că nu e singur cu Hristos, ci că toţi sunt acolo, şi deci, o infinită dragoste, de toţi şi de toate îi umple sufletul”.

Teribila suferinţă a omului postmodern, intrat în criză spirituală, este sentimentul de singurătate pe care vrea să o alunge căutând plăcerea în compania oamenilor împătimiţi de rele. Şi, din nefericire, nu reuşeşte. Spune Sfântul Maxim Mărturisitorul că „datorită plăcerii potrivnice raţiunii, care a pătruns în fire, vine ca un antidot durerea conformă cu raţiunea ". Doar o viaţă spirituală normală i-ar putea aduce bucurie sufletului şi linişte. Doar apropierea de Hristos i-ar încălzi inima şi l-ar scoate din teribila singurătate în care-l împinge păcatul. Sfântul Simeon Noul Teolog striga către Mântuitorul: „Reaprinde, Hristoase al meu, căldura inimii mele / Pe care au stins-o tihna trupului meu păcătos, /Somnul, săturarea pântecelui şi băutura de vin mult".

Cum să  se apropie de Hristos omul secularizat şi robit de patimi? Prin exemplul şi propovăduirea celor ce au o viaţă spirituală aleasă. „ Credinţa este din auzire, spune Sfântul Pavel, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos" (Romani 10,17). „Alternativa la neghiobia modernităţii, spune acelaşi intelectual contemporan nouă, nu poate fi, de îndată ce am apucat să devenim moderni, decât bunătatea modernităţii. Iar bunătatea modernităţii ţine de încadrarea mijloacelor puse la dispoziţie de ea prin scopuri şi idealuri care o depăşesc şi care îi vin din vechimea noastră cea mai adâncă. Care sunt aceste idealuri? Sunt idealurile de totdeauna ale vieţii pure şi simple: curăţenia sufletească, arsura păcatului, setea de aequanimitas, discernământul binelui şi discriminarea răului, deosebirea ticăloşiei de nobleţe şi  preţuirea fără invidie a lucrurilor înalte, speranţa în viaţa de după moarte, ierarhia stărilor, gândurilor şi emoţiilor, viaţa în acord cu prezenţa vie a lui Dumnezeu, simplitatea vieţuirii fireşti”

Cei ce ne pretindem că reprezentăm bogata spiritualitate ortodoxă să nu uităm îndemnul lui Hristos: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri" (Matei 5, 16). Din păcate, adesea, suntem ca nişte tăciuni stinşi care nu mai aprind pe nimeni. Or, Mântuitorul zice: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!" (Luca 12, 49).

Metaforic vorbind, căutăm „bomba spirituală” pe care n-am găsit-o încă, a cărei declanşare să dea „foc" la toată planeta. Dumnezeu, Cel ce ne „plimbă" viaţa printre flăcări de har ca să ne aprindem, nu ne mai poate suporta în starea de inerţie spirituală în care ne găsim. El ne vrea râvnitori si înflăcăraţi.