OPINIE. Acea presă care trebuie schimbată, acei oameni care pot/trebuie s-o facă

Mi-au venit în minte aceste panseuri, de altfel, binecunoscute (dar vremelnic/deseori uitate), din două motive, legate între ele: festivitatea de absolvire a studenților jurnaliști și nevoia (stringentă și urgentă) de însănătoșire, revigorare, recredibilizare a presei românești.

Fac un scurt inventar al faptelor publice importante din ultimele luni din țara noastră: alegerile din decembrie și rezultatul lor, derapajele PSD la instalarea guvernului, aplicarea programului de guvernare și primele măsuri legislative, prestația jalnică a opoziției, protestele publice imense din ianuarie și februarie, conflictele explicite, dure, absurde, ireconciliabile și păguboase dintre instituțiile fundamentale ale statului (Parlament, Președinție, Guvern, Justiție, SRI, CCR etc.), conflictele dintre aceste instituții și cetățenii României, dezvăluirile lui Sebastian Ghiță sau ale lui Dan Andronic, care au zguduit din temelii statul român și altele. Nu trebuie uitat niciun episod din „epopeea ordonanței 13”, precum nici deciziile tălmăcite și răstălmăcite ale Curții Constituționale a României (CCR) sau metamorfozele multiple ale legii salarizării. Ei bine, o pot spune, cu deplină încredințare și cu argumente punctuale (ce nu încap aici prin multitudinea și varietatea lor), că niciunul dintre aceste evenimente nu s-ar fi desfășurat așa și nu ar fi avut aceeași evoluție și finalitate în condițiile în care presa românească ar fi fost liberă, obiectivă și independentă. Mai mult de atât, pot aprecia că nici actorii (voluntari sau involuntari ai acestor întâmplări de interes public major) nu ar fi procedat la fel dacă ar fi trebuit să ia în considerare o presă românească  liberă, obiectivă și independentă.  Iau cu titlu de inventar aceste supoziții (cine nu crede își poate face un doctorat „pe bune” cu demonstrarea lor faptică) pentru a susține că mass-media are o influență majoră în luarea deciziilor politice și că o bună parte dintre acestea se bazează, „ab initio”, pe susținerea „vinovată” a presei aservite. De aceea, e fundamental ca media să fie scoasă, pe cât posibil, din actul decizional, pentru că, până la urmă, ea nu răspunde în fața nimănui, iar dacă nu mai merge, se închide și vine alta și-i ia locul. Cu alți bani, alți patroni, altă muzică. Iar din cercul acesta vicios este greu/imposibil de ieșit.

În ceea ce mă privește, am vorbit (viitorilor jurnaliști), cu zeci de martori (toți cei care au luat parte la cursul de Comunicare politică din anul III și nu numai), până m-a durut gura și au amuțit pereții, despre rolul fundamental al presei libere în democrație. Și-am mai subliniat, în egală măsură, faptul că doar ei, noile generații de jurnaliști, ei, tinerii liberi, nepătați și necaptivi, vor putea să producă schimbarea de care e nevoie. Ei sunt singurii care ar putea, ar dori și ar avea interesul să o facă, desigur, atunci când vor avea forța, coeziunea, voința și ocazia să o facă. Doar să nu uite!

Sistemul nu lucrează pentru ei și trebuie să-l schimbe!

Din noianul acesta de situații artificiale, ținute în viață de presă și cu forța, voi lua doar două exemple, ca subiecte media: celebra „paradigmă a pragului” în cazul abuzului în serviciu și legea salarizării. Subiectul dintâi, care, ne aducem aminte, îl privea/privește direct pe Liviu Dragnea, a fost rostogolit în toate felurile în presă, interpretat, întreținut și susținut (inclusiv la nivel juridic), adus la CCR pe toate căile posibile (cu „pile”, cum a spus presa potrivnică) și, „mort-copt”, scos învingător până la urmă. Cum să susții, în cea mai coruptă țară din UE, ca partid sau ca persoană politică, fără ajutorul presei, dezincriminarea abuzului în serviciului și introducerea unui prag (mare) pentru ca fapta să poate fi incriminată?

Ar fi fost imprudent, lipsit de noimă și de șansă, un gest de sinucidere politică!

Însă media complice a încâlcit subiectul, l-a erodat și relativizat până l-a îndepărtat de la sensul originar, banalizându-l și făcându-l acceptabil, ceea ce și pare a se întâmpla acum. E de văzut dacă opinia publică mai are energie și coeziune pentru a declanșa un protest convingător pentru ceea ce altădată a scos în stradă sute de mii de oameni.

Legea salarizării a fost tratată de presă (în majoritatea ei) după bunul plac al inițiatorilor: ca o necesitate și utilitate maxime, la momentul anunțării ei, pentru a accentua până la caricatură beneficiile politice și de imagine; ca o imposibilitate procedurală, din lipsă de fonduri, atunci când legea a fost schimbată în mod esențial.

E de conceput, fără complicitatea presei, un asemenea act politic sinucigaș: să anunți măriri imense de salarii, nerealiste, imposibil de pus în practică, și apoi să le reduci drastic până la a-ți servi doar clientela politică (demnitari, primari)?

Nu degeaba aproape toate categoriile de bugetari sunt nemulțumite și nu degeaba se anunță mari mișcări sindicale și de protest.

Cui servește acest tip de presă?