Test de anormalitate

Prima dilemă ar fi să găsim un om normal, să cădem de acord asupra normalității lui și apoi să încercăm să-l înțelegem și să-l credem.

A doua dilemă ar fi să ne testăm cu toții în privința normalității.

A treia dilemă ar fi să ne întrebăm dacă tot ceea ce vedem, simțim și trăim e din aceeași realitate, același timp și aceeași țară. Dacă nu cumva trăim vremuri paralele, în țări paralele, cu oameni paraleli.

Cum aceste operațiuni sunt imposibile (la unii, din prea multă minte, la alții, din prea puțină), rămânem fiecare cu ale lui.

Cei care reflectează sau au de-a face cu sensul cuvintelor, cu logica sau cu teoria argumentației constată că lucrurile, situațiile sau cuvintele cel mai greu de explicat sunt cele obișnuite, banale, evidente. Cum explici cuiva, de pildă, și cum argumentezi expresia normalitate? Sau cum expui ideea de protest sau pe aceea de om sau de politician? Primul impuls (înainte de orice) este să explici acel ceva prin sine însuși: o țară e o țară, un om e un om, un conducător e un conducător. Dacă trăiți în aceeași realitate, s-ar putea să fii înțeles, dacă nu, vor apărea dificultăți. Dar a explica lucrurile cele mai obișnuite e plictisitor, straniu și demobilizator. Pentru cine s-o faci, pentru cei care înțeleg, pentru cei care înțeleg de-a-ndoaselea sau pentru cei care nu înțeleg deloc? Iată de ce îi admir pe cei care găsesc cu ușurință energia de a încerca să tălmăcească altcuiva lucruri ce îndeobște nu trebuie explicate!

Am urmărit și eu mitingul organizat de PSD de sâmbătă seara, atât cât mi-au permis televiziunile, interesul și nervii, pentru că nu-i ușor să constați, în forma ei clinică, schizofrenia societății românești și să fii parte a ei. A fost ca un „talcioc” de stări, situații și senzații, cărora, din economie de cuvinte și de epitete negative, le spun râsu-plânsu. Mulțime, amestecătură, oboseală, inocență, prostie, milă, dispreț, compasiune, dezinteres, grabă, impresie, imagine, imitație, plagiat, ticăloșie, organizare, curiozitate, sărăcie, ignoranță, dezorientare, grotesc, amenințări, interes, manipulare, derizoriu, iluzoriu, lumină, eșec, triumf, mizerie, discursuri, muzică, desene animate, alb, veselie, gunoaie. 

Cine mai poate avea pretenția de normalitate din acest haloimăs civico-politic, o „fantezie” menită să învălmășească lucrurile  până la stadiul în care nimeni nu mai înțelege nimic, nimeni nu se înțelege cu nimeni, sub pretextul redobândirii normalității? Fiind deja parte implicată a acestui proces și nerevendicând nimic, eu voi prezenta propriile concluzii. Cum fiecare își permite să înțeleagă orice (fără legătură cu realitatea), voi face și eu același lucru.

1. Pentru cei care n-au înțeles până acum (adică majoritatea românilor), statul paralel e un desen (animat), reprezentând o pălărie și un guler ridicat, care ascultă telefoane. Îl văzusem și până acum pe internet (Google Imagini), dar nu știam ce reprezintă.

2. Mitingul s-a dovedit, în esență, o veritabilă vânătoare de fantome, dintre care cea mai importantă s-a dovedit Securitatea. Cum reușește un partid fantomă al vechii Securități să se antagonizeze cu fantoma noii Securități, numai misterele PR-ului politic înțeleg. Cert e că se urmăresc pe toate căile și par să-și dau la geoale.

3. S-au putut vedea de toate la adunarea populară a PSD-ului, dar imaginea pregnantă este cea de la sfârșit, de aceea mi-am permis s-o numesc simfonia gunoaielor. Multe, de toate felurile și bine amestecate.

4. Protestul a fost și un test de diversitate și alteritate: au manifestat persoane de etnie rromă și persoane cu handicap motor, psihic și politic; s-au amestecat urbanul mic cu urbanul mare (așa am citit undeva), dar și ruralul ars de soare cu cel ars de alcool (cum s-a putut vedea). Profesorii din preuniversitar (prost plătiți) sau asociat cu asistații social (de fapt, mult mai bine plătiți).

5. Scopul real al mitingului a fost înțeles de către toți neparticipanții și de către nimeni dintre cei prezenți. De aceea, a fost nevoie să fie explicat de către organizator într-un  interviu ulterior. Inițial, s-a crezut că vizați de avertismente și amenințări sunt procurorii pentru fapte trecute, din precizarea acestuia, s-a înțeles că aceștia trebuie să fie atenți pentru ceea ce fac în viitor, altfel „riscă să plătească la greu”.

6. Unii au numit protestul de la București un fel de mineriadă fără mineri. Eu o să-l numesc un fel de Caritas al ideilor politice. Căci o mulțime de oameni este atrasă într-un joc (al amăgirilor) care nu are cum să se sfârșească cu bine. Dimpotrivă. E doar o chestiune de timp.

7. În cele din urmă, mitingul a fost organizat pentru a-și face curaj singuri sau pentru a-i speria pe ceilalți? Concluzia mea, din tot ce am văzut, e că disperarea lor e mai mare decât nemișcarea și nepăsarea celorlalți.