OPINIE Hai România! „Tigrul” Europei nu mai este o țară, ci întreaga Europa de Est

Am mai spus asta și în 2014 și în 2017, când aveam aceleași creșteri, la vârful UE. M-aș bucura ca politicienii să sublinieze acest lucru, înainte de a-și exprima poziția față de creștere sau de a se referi în discursul electoral la această evoluție.

Apoi, ca de obicei, și asta devine încet-încet comic, analiștii sunt din nou surprinși de creșterea accelerată a economiei; și parcă pentru a-și cauționa lipsa de precizie, de anticipare și de încredere spun, exact așa cum spuneau în 2014 și 2017, că este circumstanțială, nesustenabilă și că se va întoarce împotriva noastră la un moment dat, prin nota de plată pe care o vom plăti pentru împrumuturile externe pe care le facem (uitând că am plătit până de curând nota de plată de 20 de miliarde a împrumutului de la troica, în condițiile în care am putut s-o facem tocmai pentru că am crescut și am generat încredere pe piețele internaționale).

Nefiind analist economic și necunoscând instrumentele lor de prognoză sau ce spune știința în astfel de cazuri, eu unul sunt mai liniștit în ceea ce privește creșterea din restul anului, pentru că vin două trimestre tradițional bune în agricultură și unul foarte bun în turism. Așa că, cel puțin în 2019, eu cred că creșterea pe consum și sezonalitate mai merge și îmi mențin pariul de creștere de 6%. În plus, privind la cifrele date publicității pe continent, „tigrul” Europei nu mai este o țară, ci întreaga Europa de Est, care, de bună seamă și datorită unui efect de bază, crește sincronizat mult mai repede decât Europa de Vest – și când te gândești că în urmă cu doi ani, birocrații de la Bruxelles aveau scenarii neurotice, vorbeau de o Europa cu „ritmuri și intensități diferite” – câtă dreptate aveau, dar exact invers decât își imaginau atunci!

Astfel că, în mai 2019, sunt mândru de creșterea economică a țării mele și mă bucur că echipa mea și alte milioane de români eroi necunoscuți au contribuit la ea. Însă, îngrijorările acelorași milioane de români sunt de cursa lungă, fiind legate de două evoluții cu risc structural tot mai evidente în ultimii 4-5 ani: vulnerabilitatea industrială – consumăm practic numai importuri, rămânând fără industrie de manufactură competitivă – și stagnarea investițiilor publice mari – acestea, indiferent de sursă de finanțare, fie se mișcă foarte încet, fie întârzie să apară cu totul. Sunt semnale că în ambele cazuri situația poate degenara după 2020, din cauza declinului demografic și penuriei fenomenale de forță de muncă.

Poate că pentru economia noastră atipică ar fi potrivit un proiect de țară atipic, cum ar fi importul planificat instituțional al zecilor de mii de muncitori asiatici care au ridicat orașele și infrastructura din Peninsula Arabă. Și n-ar strica nici un pic de protecționism pe industrii strategice de manufactură, la urma urmei toate țările din UE își apară proprii fabricanți într-un mod mai mult sau mai puțin evident.

opinie semnată de Dragoș Damian, CEO Terapia Cluj