„PE EI!”, un spectacol despre tortură și durere, jucat de actori clujeni la fosta închisoare din Pitești

În România, la începutul anilor 1950, a avut loc un experiment înfiorător, desfășurat în închisorile comuniste. Deținuții închiși acolo fiindcă erau ostili față de noul regim au fost supuși unor metode de reeducare, prin tortură. Prin aceste metode se dorea să se reducă la tăcere sau să se elimine românii „imprevizibili”: elevi, studenți, persoane intelectuale, persoane care ar fi putut să devină o forță de opoziție.

Spectacolul a avut loc într-o zi de marți, în curtea fostului penitenciar din Pitești, unde sute de studenți au trecut prin procesul de reeducare. Însă, până la spectacol, a fost un drum lung, plin de emoție.

Câteva rânduri de scări din Teatrul Național din Cluj-Napoca duc spre o sală întunecoasă. Un geam deschis lasă lumina să pătrundă. Este vorba de sala Caragiale, unde o mână de actori, în frunte cu Ionuț Caras, cel care a regizat spectacolul, au pus în scenă un spectacol care i-a zdruncinat pe privitori. În sala Caragiale este o scenă aproape cât întreaga sală, un loc de joacă a actorilor, care a devenit un loc de amintire a ororilor care s-au petrecut la închisoarea din Pitești. Înainte de repetiția cu public, actorii se pregătesc. Diana Buluga ia notițe pe text, alții mai verifică un mesaj înainte să înceapă. Andrei Mărcuță își încălzește vocea. Se vorbește puțin. Fiecare, în propriul mod, își intră în personaj.

„Nimeni n-ar putea să vă reziste, domnule Țurcanu!”

Se repetă, se mai adaugă detalii. Veselia parcă li se ascunde, ceva se schimbă, parcă toți devin unul, iar acel unu, devine la rândul său una cu scena.

 „Sunt variațiuni. M-am culcat cu soră-mea. Nu e totul o sodomie națională”, dă indicații Caras. „Du-te în lumea animalelor”, îi spune lui Victor Hegedüs. „Adică în momentul în care făcea mărturiile, să se autoacuze de zoofiile. Asta însemna disperarea. Să ajungi să inventezi cele mai oribile lucruri despre tine și despre cei dragi!”.

„Mi-e greu să zic așa ceva!”, mărturisește Szekely Tibor.

„Toarnă-i pe alții: pe vecini, pe rude, spune că voiau să fugă din țară, că aveau arme în casă”, îi spune apoi Ionuț Caras Alinei Mișoc.

„Eu sunt Evanghelia voastră!”

Ionuț Caras, înainte de repetiția cu public din Cluj-Napoca le vorbește asemenea unui antrenor care dă echipei sale ultimele indicații înaintea unui meci important:

„Să nu jucați demonstrativ. Jucați mai degrabă cu o atitudine pioasă, umilă, față de oamenii aceea care au fost traumatizați pe viață, au fost îmbolnăviți, au murit. Noi ne punem în locul lor, le spunem povestea. Tineți-vă energiile în frâu! Pe mine mă interesează ca textul să ajungă la oameni”.

Trebuie să interacționeze cu cei din public. Le spune să caute oameni care îi ajută, care să nu le ia energia. Să respire între fraze, să „muște” cuvintele.

 „Începem imediat”, se aude vocea lui Caras. Oamenii intră în sală, spectacolul începe. Stau în primul rând și deși am văzut mai multe fragmente în timpul repetițiilor, abia acum simt impactul cuvintelor, a gesturilor, a amintirilor celor torturați, pe care actorii le spun pe scenă. Sunt informații șocante, greu de digerat. Recreează scene religioase, dar în batjocură, fiindcă asta erau obligați să facă și deținuții de la Pitești. Să uite de credință. Să moară Dumnezeu definitiv pentru ei, să nu mai aibă niciun licăr de speranță, nimic spre care să-și îndrepte gândul în orele în care trebuiau să stea nemișcați în aceleași poziții. Sau în momentele în care trebuiau să mănânce fecale sau în care erau bătuți fără milă. Sau în cele în care trebuiau să se comporte ca niște porci, să stea în patru labe, să grohăie, să mănânce cât mai repede terciul fierbinte, care le ardea limba, buzele, obrajii, gâtlejul. Unele scene par haioase, dar nu sunt. Nimic nu e haios.

Andrei Mărcuță este primul Eugen Țurcanu. Rolul celui care a torturat fără milă atâția oameni este preluat o dată de un actor, o dată de altul. Fiecare este, pe rând, victimă și abuzator, pentru a sublinia linia fină care a fost trecută de mulți dintre cei care nu au mai suportat tortura.

Eugen Țurcanu a fost un deținut politic, care a fost condamnat la moarte pentru rolul său în fenomenul cunoscut sub denumirea Experimentul Pitești. În pușcărie, Țurcanu, fiind adept al valorilor comuniste, a devenit liderul unui grup de deținuți al cărui scop era maltratarea și torturarea altor deținuți, în scopul „reeducării” acestora în spiritul marxism-leninismului și a obținerii de informații de valoare pentru organele de represiune comuniste.

Spectacol fără aplauze

O femeie plânge. Nu poate nici să își șteargă lacrimile. Cei din sală, care privesc, respiră încet, rar, parcă de teamă că ar rupe o vrajă.

La sfârșit, cei din public nu pot să reacționeze. Nimeni nu aplaudă. Nu am văzut nicicând un spectacol la care să nu se aplaude la sfârșit. Mulți spun că le-a plăcut, dar este cu adevărat șocant, de aici și lipsa de reacție.

„Durerea o simți de la început până la final. Este o durere continuă, care strânge tot în tine”, spune o femeie.

Caras notează ce spun cei din public, să țină cont de anumite sugestii pentru următoarele repetiții.

O închisoare transformată în Memorial

Ziua spectacolului se apropie cu pași repezi. Pe drum, actorii împărtășesc din experiența lor, din trăirile pe care le au în timpul repetițiilor.

„Este greu să îmi dau seama cum s-au simțit oamenii aceia. Nu am trăit nimic asemănător încât să pot să asociez sentimentele”, spune Alexandra Cheroiu, iar Alina Mișoc o aprobă.

Într-un final, se ajunge la Pitești, iar prima oprire este chiar la fosta închisoare, în curtea căreia urma să se joace spectacolul. Memorialul Închisoarea Pitești este un muzeu aflat în interiorul fostului penitenciar, activ între 1941-1977. Memorialul a fost deschis publicului larg în 2014, situl găzduind expoziții, evenimente culturale și programe educaționale pe teme legate de detenția politică anticomunistă.

Închisoarea în sine este plină de energie negativă. Durerea a sute de oameni a rămas imprimată în pereți. În Camera 4 Spital, unde au avut loc cele mai multe torturi, unde deținuții erau obligați să vadă cum prietenii lor erau chinuiți, unde Țurcanu își punea în aplicare cele mai bolnave idei, acum este un Paraclis. Acolo, în acel loc întunecat, răzbate acum lumina și parcă o luptă între bine și rău se duce la nesfârșit. Mozaicul pe care deținuții erau obligați să îl parcurgă în patru labe, cu una spălând în cerc și cu cealaltă lovindu-și colegii este încă acolo, iar urmele rotunde sunt vizibile. Balustrada de metal, de care Țurcanu își lovea cheile, scotând un sunet care îi înspăimânta pe deținuți este încă acolo. Amintirile dureroase sunt încă acolo.

„Toți tac despre Pitești”

17 septembrie 2019, la mai bine de șapte decenii de la „Experimentul Pitești”.

În curtea închisorii, peste o sută de scaune îi așteaptă pe spectatori. Actorii și-au luat locurile. Rândurile goale se umplu de oameni unul după altul. Alții stau în picioare. Soarele se îndreaptă spre apus. Reflectoarele luminează fața actorilor. Textele sunt spuse cu voci tremurânde. Alteori sunt citite. Diana Buluga întreabă publicul: „În ce considerați dumneavoastră că a constat extraordinara barbarie a acestui experiment?”. Nimeni nu răspunde. Victor Hegedüs se îndreaptă spre microfon. „Vă voi răspunde eu pentru că văd că toată lumea tace aici”. Și, într-adevăr, s-a tăcut pentru prea multă vreme. „Toți tac despre Pitești”. Așa că au spus ei, au strigat, au arătat. Scenele  au fost dure, nemiloase. Publicul se cutremura. Deținuții au fost obligați să meargă în patru labe, în formă de cerc și să se lingă în dos. Cei care au fost „reeducați”, strigau „hop, hop!”. Bogdan Neciu, în rolul unui reeducat, care pare totuși să aibă regrete, se dezbracă, iar ceilalți trebuie să îi sărute organele genitale. O scenă cu un impact deosebit a fost cea în care Dragoș Ioniță a preluat rolul generalului Zaharia. „Vom demonstra acum cum s-a putut zămisli Fiul lui Dumnezeu, dracu să-l ia, dintr-o Fecioară rămasă de-a pururi Fecioară. Deci, fă, Mărie, pune fundul la bătaie!”. Astfel, Szekely Tibor, în rolul unui deținut își dă jos hainele și se pune în patru labe, iar Victor Hegedüs se pune în spatele său și mimează actul. Pe fundal se aude un cântec de jale.

„Să fim iertați de limbaj și de faptul că descriem o astfel de oroare și blasfemie. O facem cu groază și durere, dar convinși că lumea are nevoie de acest șoc pentru a se putea trezi”, spune Victor.

„Unde-s nebunii? Unde ni-s nebunii?”

Actorii recită poemul Unde-s nebunii, scris de Demostene Andronescu, un poet care a fost închis ani de zile în diferite penitenciare din țară și care a trecut prin procesul de „reeducare”. Actorii recită în continuare. „O! Doamne, Doamne, unde-s Don Quijoții? E lumea plină de-alde Sancho Panza”.

Puțini dintre deținuți au vrut să vorbească despre experiența prin care au trecut. Cei care au ales să spună au mărturisit cu greu.

„Chiar fără bătaie, întreaga ta existență trebuie să fie un chin”.

„Chin, masa pe care trebuia să o îngurgitezi […], chin, somnul pe o parte, cu schimbări la comandă și mâinile la vedere; chin, necesitățile fiziologice care, fie că îți erau interzise, fie că trebuiau făcute pe jumătate, ori în poziții nefirești; chin până și respirația”.

„Șoldurile îmi erau rană, spatele, vânăt, deși nu mai fusesem bătut”.

„Toți tac despre Pitești. Le-a fost frică”.

O altă poezie, „Ochii fratelui”, încheie spectacolul. Versuri scrise de un deținut ajuns torționar, Eugen Măgirescu, care își vede pentru o secundă fratele, care era victimă.

„Ce tare doream să te mai văd! Mă mușcase

Turbarea, în suflet, în carne, în oase.

[…]

„N-am voie să spun ce-i cu mine, nu pot,

Sunt calfă la diavol cu suflet cu tot.

[…]

Măi frate, iubite, mă frate,

Și tu porți în ochi mușcătură de moarte,

Ce s-a ales din credințele noastre curate?!”.

Se apropie de public, le împreunează mâinile. Emoțiile se transmit din mână-n mână, din suflet în sufletul.

Spectacolul se încheie în lacrimi și ropote de aplauze. Oamenii simt nevoia să spună câteva ceva.

„Când am ajuns aici, aș fi vrut să declar că aș fi rezistat torturii, dar în urma acestei reprezentații, deja curajul meu s-a dus. Acești oameni au încercat să ne prezinte adevărul. Vreau să vă mulțumesc și să vă spun că vă voi fi pentru totdeauna recunoscător”, a spus un tânăr.

„Cu ocazia asta am aflat ce s-a înâmplat cu adevărat la Pitești și ar trebui să mergeți cu spectacolul peste tot în țară. Vă mulțumim pentru o experiență de neuitat”, a zis o femeie.

Poetul Demostene Andronescu, cel care a creat poezia „Unde-s nebunii?” când se afla în închisoare, a fost în public.

„Au surprins foarte bine esența și au reușit să redea spectatorilor în oarecare măsură ceea ce s-a întâmplat. Nu au exagerat nimic. Se băteau cu pumni, cu ciomege, își dădeau în cap unii altora. Era aproape o totală dezumanizare. M-am bucurat că mi-am auzit poezia. Am scris-o într-un moment în care eram foarte supărat pe lume și pe Dumnezeu”, a mărturisit autorul.

Spectacolul a fost prezentat în cadrul Școlii de Vară Fenomenul Pitești, care dorește să îi învețe pe tineri despre istoria României. Să nu mai tacă nimeni despre Pitești.

„Noi am tot urmărit repetițiile în ultimele zile, ca gazde, am văzut fragmente. Într-un fel nici nu am vrut să îl vedem pe tot la repetiții. Am vrut să fim surprinși și într-adevăr am fost. Pentru noi locul acesta este locul pentru care tragem în fiecare zi. Facem lucruri care să cheme oamenii către subiect, să nu îi sperie. Iar jocul acesta actoricesc, oricât de dur ar fi, îi atrage pe oameni poate mai mult spre locul acesta. Fiindcă aici e ceva foarte adânc de descoperit. Oamenii vin, văd spectacolul și se gândesc că aici s-a întâmplat ceva ce nu poți cuprinde în totalitate cu mintea”, a spus Maria Axinte, fondatoarea Memorialului.

Un spectacol dur, șocant, dar care nu ar fi putut să fie realizat altfel. Cum s-ar putea prezenta într-un mod mai blând ororile prin care au trecut sute de tineri, doar fiindcă aveau convingeri diferite de ale celor mai mari?

Distribuția spectacolului: Diana Buluga, Alexandra Cheroiu, Dragoș Ioniță, Viktor Hegedüs, Andrei Mărcuță, Alina Mișoc, Bogdan Neciu, Szekely Tibor

Regia: Ionuț Caras