Începe stagiunea la Filarmonică

Concertul va fi dirijat de Erina Yashima și va reuni, într-o explozie de forțe muzicale, Orchestra și Corul Filarmonicii de Stat ”Transilvania”, corul de copii Junior VIP (dirijat de Anca-Mona Mariaș) și soliștii Oana Trîmbițaș, Ștefan von Korch și Geani Brad.

Carmina Burana este iubită de toată lumea, dar, poate, mai puțini cunosc povestea ei. A fost compusă în 1936, piesa fiind desemnată de compozitor spre a fi dansată, cântată şi jucată pe scenă. Titlul ei complet era Carmina Burana: Cantiones profanae cantoribus et choris cantandae comitantibus instrumentis atque imaginibus magicis („Cântece din Beuern: Cântece profane pentru cântăreţi şi coruri pentru a fi cântate împreună cu instrumente şi imagini magice”).

Textele au fost alese dintr-un manuscris medieval din secolul al XIII-lea, descoperit, în 1803, într-o mănăstire bavareză (Burana este un cuvânt latin pentru Beuern, mai târziu Bayern – Bavaria). Este vorba de 254 de poeme care evocă la superlativ plăcerile vieţii lumeşti. Scrise în latina vulgară, germana veche şi franceza medievală, textele ridiculizează lumea politică şi biserica. Ele au fost scrise de aşa-numiţii goliarzi – studenţi din Evul Mediu care, printr-o atitudinte non-conformistă, se distrau compunând versuri satirice în care ironizau, adesea inlcuzând comentarii erotice, tabloul predominant religios al societăţii vremii. Ei stăteau astfel în contrast cu o altă manifestare artistică a timpului, idealizata poezie a trubadurilor, din care avea să nască, peste secole, cultul iubirii romantice.

Pentru Orff, Carmina Burana a reprezentat prima sa lucrare de referinţă, cerându-i editorului său să distrugă tot ceea ce compusese anterior. Se pare că volumul pe care-l deţinea compozitorul şi pe care-l găsise într-o librărie de cărţi rare a fost şi una dintre primele ediţii tipărite vreodată ale acestei colecţii. Ceea ce l-a impresionat a fost combinaţia dintre poezie şi ilustraţia Roţii Norocului. A selectat apoi 24 de poeme, care stau la baza cantatei. Versiunea iniţială cuprindea un larg aparat orchestral care acompania soliştii şi corul, Orff realizând ulterior, pentru o mai mare accesibilitate, şi o variantă în care două piane şi o partidă consistentă de percuţie preiau rolul orchestrei. Denumirea de „cantată scenică” se referă la experimentele pe care Orff le făcea la mijlocul anilor ’30 în teoria muzicii, prin care căuta să inspire şi să stimuleze abilităţile muzicale pe care le considera universale (tot aşa cum limbajul vorbit este, el însuşi, o caracteristică universală).

Întocmai ca Wagner, Orff s-a întors în timp pînă în Grecia antică, luând teatrul perioadei ca model pentru o sinteză între muzică, mişcare corporală, limbaj vorbit şi elemente vizuale.

Popularitatea lucrării – indestructibilă în ciuda utilizării muzicii în diverse reclame sau chiar filme de groază – au plasat-o în centrul repertoriului de concert. Însă, chiar şi azi, ea suscită controverse legate de locul privilegiat de care s-a bucurat în Germania nazistă. Orff a avut o relaţie oarecum ambiguă cu autorităţile vremii, complicitatea sa fiind condamnată şi prin demersul lui de a scrie o nouă muzică incidentală la Visul unei nopţi de vară, menită să înlocuiască partitura „non-arianului” Felix Mendelssohn. Însă Orff nu a devenit niciodată un susţinător declarat al Celui de-al Treilea Reich, colaborarea sa cu regimul fiind mai degrabă rezultatul dorinţei de supravieţuire decât de obţinere de privilegii.