Ultimele ecouri ale bocetelor de mort se mai aud prin satele transilvane

În casa modestă și aranjată cu artizanale românești din cătunul de munte bistrițean, tanti Anica a început să așeze pe pat costumele tradiționale de odinioară. Întotdeauna, costumul tradițional l-a purtat mereu la biserică, indiferent că a fost vorba de o sărbătoare sau de o înmormântăre, când mergea să cânte mortul. Spune că doar atunci portul mai este purtat, că în rest își face veacul prin dulapuri. Așa e cu fiecare tradiție, de zeci de ani încoace, de când noile generații nu mai sunt interesate să ducă moștenirea mai departe. „Acum nu se mai cântă. Ăstea bătrâne nu mai pot, ăstea tinere nu vreu. Să lasă obiceiul”, îmi spune oftând Anica Bulz.

Își păstrează amintirile într-o pungă albastră de plastic plină cu fotografii care spun povestea unei perioade din viața ei. Le privește uneori și le analizează, pe rând. Își aduce aminte că nu are nicio fotografie din Germania, când a fost în cadrul unui proiect grandios împreună cu alte două femei din comună pentru a împărtăși din obiceiurile lor de înmormântare.

În Romuli, bocitoarele nu sunt invitate de familia răposatului sau plătite ca să cânte, ci pur și simplu, se adună la acesta acasă și fac asta spontan. Versurile bocetelor nu sunt toate la fel, fiindcă ele diferă în funcție de om și de momentul înmormântării. Tradiția asta transmisă din generație în generație este o componentă importantă și fundamentală a comunității sătești care aduce oamenii împreună și ajută la exteriorizarea durerii, suferința familiei fiind resimțită de restul sătenilor.

„Într-adevăr, omul plângea la înmormântare, dar atunci se descărca de sentimentele de supărare, de tristețe, de deznădejde, după care putea să revină mai ușor la viața de zi cu zi”, îmi afirmă Gabriela Herța, profesor la Școala Gimnazială din Romuli.

Anica Bulz, Ileana Bulz și Catrina Cilian sunt doar o parte din femeile generației lor care au cântat la morți. Astăzi, în Romuli, tradiția este tot mai rar practicată, iar femeile nu-și fac speranțe că bocetul va mai fi auzit vreodată.