OPINIE. „Idioții utili” și eternizarea lor

Toate aceste așa-zis „elite” (prin simplă ocupare de funcții cheie, nu prin merite, de cele mai multe ori), s-au folosit ani de zile de liderul PSD, ca de o „gogoașă gonflabilă”, pentru a-și crea poziții favorabile (legislative), privilegii (financiare, logistice etc.), a acapara (definitiv?) pozițiile cheie din statul român și a înșfăca efectiv puterea, indiferent de cursul politicii și al alegerilor. Un fel special de politică coordonat dinafara politicii, un fel de iliberalism românesc sui-generis.

Când și cum s-a segregat/cristalizat o asemenea tendință și cine au fost artizanii ei originari, mi-e greu să spun cu precizie, dar putem aprecia că alegerile din 2016 (și rezultatul lor) a fost momentul cheie. Era chiar punctul de maxim dezinteres al românilor pentru alegeri (s-a înregistrat cea mai mica prezență la vot de după 1990 – sub 40%), era urmarea unei serii de greșeli politice grave (strategice, decizionale, de cadre) ale forțelor opuse PSD, a fost momentul de maximă neîncredere (decredibilizare) al clasei politice românești, nereformate. Și cineva trebuia să profite.

În ciuda acestor circumstanțe, rămâne în continuare un mister (pentru mine) cum a putut să câștige alegerile cu 46% un partid populist condus de un condamnat pentru corupție, un personaj politic vechi, cunoscut, dar lipsit de virtuți, uzat, fără carismă, mediocru, politician de culise (sforar), dar prost comunicator public, neconvingător și necredibil, nici în interiorul, nici în exteriorul țării. Sau poate tocmai acesta era prototipul „păpușii justițiabile” perfecte. 

Pornind clar de pe un suport de partid (întruchipând un fel de chintesență a mediocrității politice autohtone și de partid), Liviu Dragnea, condamnatul aflat între două sentințe penale (și cu alte cauze pe rol), a devenit portdrapelul reformării statului român (din perspectivă juridică, economică, administrativă, fiscală etc.). Sub acoperirea unor teme populiste „de manual” („statul paralel”, denunțarea elitelor abuzive, grija pentru popor etc.), aproape fulgerător, după alegeri (ceea ce arată premeditarea), „puterea lui Dragnea” declanșează un lanț de măsuri/abuzuri reformiste, începând cu celebra Ordonanță 13 (devenită un fel de simbol), fapt ce împarte și scandalizează societatea românească, la nici o lună de la alegeri. În vreme ce, pe străzi, în noapte, o parte din români urlau de indignare, prin înalte birouri, la căldură, pe după „ferești”, aIții își frecau palmele de atâtea „oportunități”. Și în loc să detensioneze situația, toți (din spatele înaltelor uși capitonate) au aprins fitilul și l-au luat în mână, știind foarte bine că îl au sub control și-l pot stinge în orice moment. Dar până atunci, de ce să nu îl folosească! Și așa a început sarabanda iliberalismului românesc, condus din umbra de o „elită” profitoare cvasi-politică, cu o „paiață” ca vârf de lance.

Iar „idiotul util” chiar credea că deține puterea, începea să se comporte ca un „dictator” și, mai ales, să împartă „daruri” în dreapta și stânga, care să-i creeze lui, în primul rând, favorabilitate în rândul maselor (prin măriri de salarii etc.) și, deopotrivă, în rândul „elitelor” (prin funcții sigure, salarii babane, pensii speciale etc.) ale căror interese le întreținea părând că le critică.

De ce tot acest lanț de decizii politice abuzive (întins pe durata a 2-3 ani), care au scandalizat opinia publică românească (generând proteste violente), opinia internațională (SUA și alte state democratice), instituții europene aliate (Comisia Europeană, Parlamentul European, Comisia de la Veneția) nu au fost contestate tocmai de aceste „elite”?

Serviciile secrete (în frunte cu atotputernicul SRI) n-au mișcat un deget în tot acest timp, părând docile și inhibate; Curtea Constituțională a României a dat decizii favorbaile în serie, părând că s-a îmbecilizat de-a dreptul; CSM, ICCJ, ANI și Avocatul Poporului etc. au cântat în struna „idiotului util”, părând că au carnet de partid; Poliția și Jandarmeria s-au făcut surzi și muți în fața încălcării legii, părând a-și abandona posturile și uniformele; iar politicienii au început să-și monitorizeze foloasele, ridicând din umeri, părând că nu e nimic de făcut, ca o fatalitate!

Mai are rost să mai spun că n-a contat orientarea pro sau anti-europeană, pro sau anti-rusească, n-a contat UE sau Comisia de le Veneția, Secția Specială etc., ci lupta pentru putere și pentru privilegii, pentru acces și control la resurse, de orice fel și pe orice cale!?

Iar când a sosit momentul „ritualic” al sacrificiului, al îndepărtării „idiotului util” (care și-a făcut treaba), în acord cu dorința maselor, el a fost eliminat subit (a doua zi după alegerile europarlamentare), fără urme, fără milă, fără resentimente.

Și multe s-ar mai putea spune!

Problema nu e că a fost îndepărtat „idiotul util”, când, cum și de ce, ci faptul că acești dealeri de putere (pe care i-am numit „elite”, dar care se erijează în elite sau/și sunt pseudo-elite) sunt tot acolo (la locurile lor) și alți „idioți utili” (de alte categorii și mărimi) abia așteaptă să fie folosiți ca atare. Tot în folosul „lor” și tot fără să-și dea seama. Și tot așa.