Cum a ajuns un clujean la Banca Mondială?

„Am avut bursă de studiu, dar am avut mereu şi 2-3 slujbe pe lângă. În momentele mele mai grele, când am început, lucram de la 8 dimineaţa până la 12-1 noaptea”, spune Marcel Ionescu-Heroiu, economistul clujean angajat al Băncii Mondiale în Washington, care a obţinut un doctorat în Dezvoltare Regională la Universitatea Cornell din Ithaca, New York şi este acum asistent la aceeaşi instituţie de învăţământ.

Heroiu a oferit pentru Monitorul de Cluj un interviu în exclusivitate despre motivele plecării sale din ţară, statutul românului în străinătate, precum şi consideraţii despre viitorul economic al ţării şi al Clujului.

R: Care au fost circumstanţele plecării tale în America?

M.I-H: Plecarea mea în America a fost parte ambiţie, parte confuzie, parte nevoia de a-mi urma visele. M-am jucat cu ideea de a pleca în America în urma unui semestru pe care l-am petrecut, cu o bursă Erasmus, în Italia. În studiile mele acolo am început să fiu interesat de districte industriale („industrial districts” în terminologia engleză). Mulţi consideră că succesul economiei italiene după al doilea Război Mondial se datorează districtelor lor industriale şi modului în care acestea s-au dezvoltat. Districtele industriale sunt practic aglomerări de firme în jurul unui anumit sector economic (textile, farmaceutice, IT etc.). Italienii au pornit la drum cu puţine firme mari dar cu multe districte. Astfel, ei au reuşit să obţină economii de scară, fără a avea monoliţi integraţi vertical, şi cu o bază economică mult mai flexibilă (dacă o firmă dădea faliment, alta îi lua locul). La vremea aceea, am considerat că asta ar trebui să fie calea de urmat şi pentru economia românească.

Câteodată, ceea ce dorim nu e şi ceea de ce avem nevoie

Ca atare, am început să citesc tot ce mi-a picat în mâna despre districte industriale. Una din cărţile citite în timpul acelui semestru în Italia, o carte care practic mi-a schimbat viaţa, a fost „Regional Advantage: Culture and Competition in Silicon Valley and Route 128” de AnnaLee Saxenian. Cartea încearcă să explice de ce districtul IT din Silicon Valley se bucura de succesul de care se bucura. Cum credeam de pe atunci că industria IT are potenţial de motor economic în România, am decis să găsesc o cale de a studia cu AnnaLee Saxenian. Am aflat ca ea preda la Universitatea din Berkeley, California şi am decis ca, la momentul propice, o să aplic pentru un doctorat acolo.

Momentul propice a venit cam peste un an. Ca atare, am dat toate testele necesare pentru a studia în State (TOEFL, GRE), am scris eseul de motivare, am obţinut scrisori de recomandare de la profesorii mei de la ISE (FSEGA acum), şi am pus la punct o aplicaţie bună. Pentru a avea o oarecare asigurare, am aplicat la cinci alte universităţi... doar, doar. Ei bine, cum vrea destinul, am fost acceptat de toate universităţile, mai puţin cea la care doream să studiez cel mai mult. M-am decis să accept oferta celor de la Cornell, şi să aplic din nou la Berkeley la alt moment oportun. Acel moment nu a mai venit pentru că după primul meu an la Cornell am decis că nu mai e cazul să caut, am găsit locul care mi se potrivea. Prima mea lecţie în saga din America poate fi rezumată astfel: câteodată, ceea ce dorim nu e şi ceea de ce avem nevoie.

Bineînţeles, nu am avut numai motivaţii „nobile” pentru a merge în America. Aveam 23 de ani pe atunci şi am simţit că încă mai pot stoarce puţină viaţă din anii tinereţii. Unele din cele mai frumoase perioade din viaţa mea le-am petrecut la studii în străinătate (în Berlin şi Castellanza), într-un mediu de semi-libertate (pe picioare proprii şi fără obligaţile impuse de o slujbă sau de familie) şi înconjurat de oameni faini din toată lumea. Ca atare, am plecat în America cu speranţa că voi putea să mai trăiesc câţiva ani de tinereţe dezinvoltă. N-am fost dezamăgit. Mai mult, când am terminat cu şcoala, la 28 de ani, am terminat de tot – mi-am făcut plinul, cum s-ar zice, şi am fost pregătit pentru a începe o nouă etapă în viaţa mea.

America nu e ca la televizor

R: Care a fost parcursul tău de atunci şi până acum?

M.I-H: Primul lucru pe care îl observi când ajungi peste ocean este că America nu e ca la televizor. Primele mele momente în Queens (NY) şi călătoria cu autobuzul până în campusul din Ithaca au fost un şoc. America este o ţara „dură” - nu eşti primit cu flori şi dacă nu ai spate tare rişti să te întorci repede încovoiat. Şcoala a fost la fel ca prima impresie din New York - multă muncă, multă libertate şi multă responsabilitate. Profesorii sunt foarte deschişi şi primitori (poţi fără probleme să le dai buzna în birou şi să-i inviţi la o bere), dar aşteaptă să iei initiativa în organizarea propriilor studii şi răsplătesc creativitatea şi munca. De altfel, nu cred ca există o altă ţara care să răsplătească munca asa cum o face America. Nu contează de unde vii, ce ştii, sau ce vârstă ai, dacă te ţii de munca ta, ai şanse mari să fii răsplătit.

Şi munca mi-a definit cei cinci ani petrecuţi la Cornell. Am avut bursă de studiu, dar am avut mereu şi 2-3 slujbe pe lângă. În momentele mele mai grele, când am început, lucram de la 8 dimineaţa până la 12-1 seara. Am învăţat însă multe şi anii mei acolo sunt printre cei mai buni ani din viaţa mea. Mi-am făcut prieteni mulţi, am reuşit sa scriu şi să public două cărţi, mi-am luat un masterat şi un doctorat care mi-au deschis multe uşi, şi am avut oportunitatea să îmi cunosc propriile limite.

În momentul în care mi-am terminat teza de doctorat ştiam că sunt interesat să lucrez în domeniul dezvoltării economice. Ca atare, în martie 2008 am trimis câteva e-mail-uri unor persoane de la Banca Mondială, să văd dacă nu aveau cumva nevoie de forţa de muncă. Am avut marea şansă să primesc răspunsuri de la câţiva cărora le-am scris. Nu mi-au făcut nicio promisiune, dar nici nu mi-au închis uşa în nas. Aşa cum în iubire ne agaţăm de cel mai mic semnal pozitiv de la cei pe care îi iubim, la fel m-am agăţat şi eu de aparentul „interes” al celor de la Banca Mondială. M-am decis astfel să le fac o vizită. M-am dus să îmi cumpăr un sacou (garderoba mea era la momentul acela formată din două perechi de blugi jerpeliţi, o colecţie de tricouri vechi, şi o geacă de iarnă care a văzut zile mai bune), mi-am făcut un dosar cu toate lucrările mele mai răsărite, mi-am luat un bilet de autobuz, le-am spus că voi fi în Washington timp de o săptămână şi mi-ar plăcea să îi întâlnesc şi am făcut o călătorie de 10 ore cu mari speranţe şi aşteptări.

Nu ştiu ce am mâncat cât am fost mic, dar am avut mereu noroc în momentele mele de încercare. Ajuns la Washington, m-am văzut cu două persoane, şi amandouă mi-au oferit lucru la câte un proiect la care lucrau. Nu ştiu ce naiba au văzut în mine. Eram puţin cam speriat, tare stingherit în sacoul care nu mi se prea potrivea şi aveam experienţă de lucru în domeniu destul de mică. Una din cele care mi-a oferit de lucru a devenit mai târziu şefa şi mentora mea. Faptul ca mi-am început viaţa profesională la Banca Mondială cu ea a fost o adevarată mană cerească pentru mine. A avut mereu grijă să mă implice în proiecte interesante şi m-a tratat mereu cu respect. Am ajuns să o respect aşa de mult că atunci când primeam câte un e-mail de la ea, eram plin de încântare că pot să o ajut cu ceva. Primul proiect care l-am pornit cu ea s-a finalizat într-o lucrare despre redezvoltarea platformelor industriale dezafectate - primul proiect de acest gen din Bancă. Chiar dacă am mai scris o gramadă de rapoarte de atunci până acum, continui să consider acest raport ca una din realizările mele cele mai mari.

Puteţi să citiţi raportul la următorul link dacă vă pasionează subiectul.

Lucrez acum de aproape patru ani la Bancă şi am avut multe momente bune, dar şi multe momente grele. Mi-a făcut mare plăcere să descopăr că sunt foarte mulţi români care lucrează aici şi mai toţi sunt oameni faini şi super-deştepţi. Munca la Bancă este grea (toata lumea are mai multe proiecte de care trebuie să se ocupe la acelaşi timp), dar oferă şi foarte multe satisfacţii. De altfel, eu nu o consider ca o slujbă, ci ca o vocaţie. Am avut, din fericire, şansa să lucrez la mai multe proiecte în România şi am cunoscut mulţi oameni din administraţia noastră publică de care am rămas foarte plăcut impresionat. Chiar dacă hulitul Guvernului, indiferent de culoare politică, este sport naţional la noi, cred ca mulţi oameni şi-ar mai tempera ura/nemulţumirea dacă ar vedea ce presupune munca în domeniul public.

R: Cum crezi ca ar fi evoluat cariera ta daca ai fi ramas în ţară?

M.I-H: Habar n-am. Sper însă să am şansa să-mi construiesc o carieră în ţară la un moment dat.

R: Şansele sunt egale, în opinia ta, pentru un român în comparaţie cu un american în S.U.A.?

M.I-H: Da. În momentul în care demonstrezi celor din jurul tău că te pricepi la domeniul tău de activitate, ai respectul lor imediat. Există o reverenţă fantastică pentru competenţă şi muncă în America. Oamenii sunt dispuşi să îţi ierte aproape orice (vârsta fragedă, lipsa de experienţă, lipsa de gust în îmbrăcăminte), atât timp cât îţi faci treaba bine. Am fost mereu tratat cu respect şi nu cred că există nicio altă ţară pe planetă care să ofere aceleaşi oportunităţi oamenilor tineri.

Avem o foame fantastică să clădim ceva

R: Ce atu-uri au în opinia ta, „genetic” românii, în comparaţie cu alte popoare?

M.I-H: Nu avem noi niciun atu genetic. Sunt calităţi date de trecerea prin comunism şi de anii de tranziţie şi avem o foame fantastică să facem şi să clădim ceva. De fiecare dată când ajung acasă ramân impresionat de pasiunea cu care oamenii de la noi, mai ales tinerii, se aruncă în tot felul de proiecte. Ai impresia că musteşte ceva, ca ceva mare e pe cale să se întâmple. Chiar dacă anii de tranziţie au fost grei pentru noi, avem o mare oportunitate să luptăm şi să creăm o Românie nouă pentru noi şi pentru cei ce ne vor urma. Avem şansa unică sa schimbăm lucrurile în bine în România. În Vest, mare parte din luptele mari au fost luptate deja. Un dezavantaj al societăţilor aşezate este că nu oferă noilor generaţii o cauză care să-i anime. Eu ţin minte cum făceam planuri cu prietenii mei din liceu să punem România la cale (şi suntem încă puşi pe fapte mari), dar nu am prea întâlnit oameni în Vest care să fie porniţi de dorinţa de a aduce ţării lor glorie şi preamărire.

R: Ai întampinat dificultăţi din cauza preconcepţiilor despre români?

M.I-H: În America niciodată. Mai fac câteodată prietenii mei glume despre vampiri, dar le dau repede peste nas. De altfel, cât am fost la Cornell, am făcut o tradiţie din a sarbători 1 Decembrie cu prieteni din toată lumea. La miezul nopţii toţi strigam în unison „Trăiască România”.

R: Ce sfaturi le dai tinerilor care vor să îşi dezvolte o carieră în străinătate?

M.I-H: Nu căutaţi străinatea de dragul străinătăţii. Mergeţi acolo unde credeţi că vă puteţi dezvolta potenţialul cel mai bine şi încercaţi să faceţi ceva ce vă face placere. Mare parte din viaţă ne-o petrecem muncind şi dacă se întâmplă sa avem o slujbă care nu ne place, nu contează unde suntem, tot nefericiţi vom fi. Pastraţi-vă mintea deschisă, sunt foarte multe oportunităţi în străinătate, dar mare parte din lucrurile care ne dau însemnătate noua ca români, numai în România pot fi făcute.

R: Cum vezi viitorul economic al ţării?

M.I-H: Roz. Avem ingredientul cel mai important pentru creştere economica sustenabilă – capital uman de calitate. Chiar dacă populaţia României e în continuă scădere (ceea ce ne va afecta creşterea economică pe termen lung), gradul de pregătire al oamenilor de la noi este foarte bun.

R: Intenţionezi să te întorci în România?

M.I-H: Da. Când şi cum nu ştiu încă. Planul era să vin înapoi după terminarea studiilor, dar planurile se mai schimbă. Există practic trei scenarii mari pentru reîntoarcerea mea acasă: în momentul în care găsesc o oportunitate în România care nu poate fi refuzată, în momentul în care nu mai găsesc satisfaţtie în ceea ce fac acum, sau în momentul în care mi se vor da papucii si voi fi trimis plocon acasă.

Oricum, destinul meu cred că va fi, într-un fel sau altul, legat de România. România este scena visurilor şi ambiţiilor mele. Tot ce am făcut până acum, am făcut în speranţa că la un moment dat voi putea şi eu ajuta la clădirea unei Românii mai bune.