OPINIE: Învățământul trebuie reformat

Fără glumă: e clar că avem un sistem de învățământ învechit, inerțial, lipsit de randament; e limpede că această stare de lucruri trebuie schimbată, iar sistemul trebuie regândit din temelii; e constatabil că au fost mai multe încercări (repetate) de a face ceva, toate eșuate, în esență; e mai mult decât evident că aceasta a devenit (prin regresie și acumulare) una dintre principalele probleme ale societății românești postdecembriste, nerezolvată în cheie politică; e imperativ necesar (oricât ar suna de descurajator) ca problema să fie luată (din nou, pentru a câta oară?) de la capăt. Bun, și ce-ar trebui să facem noi acum în calitate, deopotrivă, de consumatori, victime sau beneficiari ai actului de învățământ, așa cum sunt aproape toți cetățenii acestei țări? Să scriem fiecare câte o „reformă” despre cum credem noi că ar trebui să stea lucrurile? Să votăm „corect” odată la patru ani? Să ieșim în stradă în semn de protest că nu se face nimic și că ne sunt „batjocoriți” (din conservatorism) copii sau să blocăm orele până se va mișca ceva? Să ne dăm copii (dacă putem) la școli particulare sau din străinătate? Să sperăm că se va întâmpla un „miracol” (ca altădată) care va rezolva de la sine tot ce nu suntem în stare să facem noi prin acțiune conștientă, responsabilă  și asumată? Răspunsul, în fiecare dintre cazuri, intuitiv și previzibil, este unul negativ. Pe de altă parte, cine a zis că e o treabă ușoară să schimbi „o șandrama” cu sute de mii de slujitori și milioane de beneficiari. Cât au fost ei de (ne)pricepuți, de (ne)pragmatici, de onești sau „ticăloși”, toți miniștri care au trecut pe la învățământ/educație și-au propus să facă ceva, să schimbe, să „reformeze”: unii știut ce să facă, alții nu au vrut, unii și-au dat seama că nu pot, alții că n-au avut timp etc., cert e că toți au eșuat, mai mult sau mai puțin lamentabil/onorabil. Iar dovada e sistemul însuși, în starea prezentă. 

Și atunci?

Ministrul actual, Adrian Curaj, vrea să schimbe sistemul, vrea să facă „adevărata reformă” în învățământul românesc. De ce ar reuși el, unde alții n-au făcut-o, care ar putea fi traseul unei posibile reușite? Deocamdată s-a vorbit, s-a explicat și s-a dezbătut despre nevoia de schimbare, să zicem la nivel satisfăcător (dar nu asta e cheia), apoi s-a alcătuit un grup de lucru ministerial pentru „elaborarea arhitecturii curriculare”, au fost „aruncate” în dezbatere trei variante de plan-cadru pentru învățământul gimnazial, asumate de către minister, fiind rodul (rău, spun unii) Institutului pentru Științele Educației (IȘE). Cum ar veni, a inițiat un proces care ar trebui să se finalizeze printr-un nou concept educațional, un nou sistem de învățământ, o nouă lege, nu-i așa, mai bune și care să aducă plus-valoarea așteptată. N-a cântat „cocoșul de trei ori” că acest grup de lucru (format din 11 persoane, incontestabile și necontestate, până una-alta) s-a scindat, amiabil, din motive de viziuni diferite. Cei șase „separați” cer retragerea propunerilor ministerului și înaintează un proiect propriu, pentru învățământul gimnazial, devenit public, analizabil și discutabil și el. Mai mult de atât, chiar în interiorul grupului celor „rămași”,dar care nu s-a raliat grupului separatist, există un dezacord vădit în raport cu propunerea IȘE, fiind articulat un alt concept propriu. Cu alte cuvinte, deja putem vorbi despre trei propuneri pentru curricula gimnazială (fundamentală, în opinia mea), neexistând un (minim) consens, între specialiști, pentru niciuna dintre variantele în lucru. Nu intrăm în detalii (care mai mult ne încurcă) și, s-o spunem, suntem la începutul, nu la sfârșitul unui proces de „elaborare a schimbării”. Întrebarea e cum ar putea să izbândească acest proces, dificil în sine, și deja împiedicat. Eu cred că:

1. Schimbarea nu se poate face fără a lua în considerare trinomul de interese părinte/elev/profesor, cu prioritate pe elev

2. Schimbarea nu se va putea face înafara reabilitării condiției de profesor/dascăl (morală, socială, financiară)

3. Schimbarea nu se va putea face fără un proces natural, neagresiv, amiabil, eșalonat de selecție a celor chemați la catedră

4. Schimbarea trebuie să fie opera (conceptuală) a unor specialiști, învestiți cu încredere și sprijiniți, în pofida tuturor altor interese concurente (întotdeauna prezente)

5. Schimbarea nu va fi posibilă înafara voinței politice, opera unui guvern/minister cu interese politice și electorale cât mai puține, cu sprijinul activ al societății civile

6. Schimbarea nu va fi posibilă fără (un pic de) răbdare. În țările care au investit în educație (Polonia, Finlanda), rezultatele au apărut după zece ani și sunt țările (am mai spus asta) care și-au depășit condiția de țări sărace.