OPINIE Revoluția și sursele de putere

Foarte inspirată (genială) mi s-a părut ideea unui film (difuzat de TVR) despre acele evenimente, carea oferea imagini brute, originale, fără comentariu (cu indicații sumare). Mulți ani la rând, am refuzat să mai vizionez filme (interpretări) ale „Revoluției” (dezamăgit, dezgustat, „plictisit”, dezinteresat etc.), ca în fața unui scenariu prost, repetat, identic, la nesfârșit. Dar acum revedeam (redescopeream), ca dintr-un carusel al amintirilor (incredibil de bine păstrate), chipuri cunoscute, situații, știri, alerte, frici, bucurii, entuziasme, pericole etc. Se derulau sub ochii noștri (precum în acele zile), binecunoscuții „eroi” ai momentului, adică Ion Iliescu, Petre Roman, Bîrlădeanu, Mazilu, Brucan, Gușă, Stănculescu, Trosca, Verdeț, Dan Iosif, Gelu Voican Voiculescu, Teodor Brateș, „crainicii” revoluției (Victor Ionescu, Paul Popescu, George Marinescu etc.), teroriști, securiști, falși revoluționari, personaje de tot soiul. Am (re)trăit intens confuzia, deruta, spaimele, neîncrederea și circumspecțiile de atunci, cu aceeași senzație că ceva straniu, important, diferit, suspect, fals se petrece sub ochii noștri ațintiți, zi și noapte, în televizor. Și acum (retrăit) ca și atunci (trăit), pe un singur lucru puteam conta până la capăt, pe bănuiala „sănătoasă” (puternică, greu de clintit, imposibil de îndepărtat, dar și de demontat) că asistăm la „un joc dublu”, la o farsă, la o distribuție de roluri, opacă, vâscoasă, alunecoasă, înșelătoare, greu de înțeles, cu scop impenetrabil atunci, explicabil azi, dar căruia nu i te puteai împotrivi, ca în fața unui destin implacabil.

A fost ca un duș rece, ca o lecție de istorie, pe care ai ratat-o (pe jumătate) la momentul trăirii, dar pe care ți-o predă acum, după 30 de ani, Marele Profesor, care este Timpul.

S-au scris multe cărți (cu zeci de mii de pagini), s-au întocmit rechizitorii (cu sute de mii de file), au apărut ziare (în milioane de ediții), s-au înregistrat/difuzat kilometri de peliculă, cu imagine și sunet, pentru a oferi înțelesuri/explicații/justificări acelor evenimente. Din păcate, jumătate (?) au fost pentru aflarea adevărului, jumătate (?), pentru a-l ascunde. Acest adevăr (despre evenimente atât de complicate, de tragice, cu atât de mulți participanți și cu urmări atât de profunde) este știut de unii, simțit de alții, bănuit de și mai mulți, dar nu are greutatea unui dat oficial, asumat, recunoscut și nici nu va avea, câtăvreme sunt în viață „protagoniștii” și „beneficiarii” acestor întâmplări.

Ce voi spune în continuare „nu va lămuri pe deplin lucrurile” despre Revoluție, nu-i nici „o contribuție decisivă la elucidarea unui mister” al istoriei. Este o încercare de esențializare a acestor fapte, de rostit (ca orice adevăr esențial) într-o singură frază, de natură să ajute la înțelegerea și acceptarea acestei turnuri radicale a națiunii noastre, una dintre cele mai importante din toată istoria ei și, în orice caz, cea mai importantă pe care generațiile de după Cel de-al doilea război mondial (de acum și de cine știe câtă vreme de acum înainte), au prins-o/o vor prinde în viață/proximitate.

În toate sistemele politice (din istorie), problema esențială este sursa puterii, aceasta putând lua diverse forme (divinitatea, patriarhatul, matriarhatul, forța fizică, inteligența, tradiția, filiațiunea, poporul, votul, regulile, oculta etc.). În sistemele politice moderne, lucrurile s-au mai simplificat, în democrație, de pildă, sursa puterii este/ar trebui să fie mulțimea sau, altfel spus, votul popular, general, deschis și liber. Dar știm foarte bine că, precum niciunul dintre sisteme n-a fost perfect, nici democrația nu este. În vremurile noastre, putem vorbi despre două surse autentice de putere, cea a mulțimii (prin vot și număr) și cea ocultă (secretă, ascunsă, conspirativă), reprezentată cel mai adesea de servicii secrete (la nivel intern) sau de organizații oculte (transaționale). În „democrațiile perfecte” (pur teoretice), sursa puterii este votul (mulțimea), în „democrațiile reale”, sursa puterii este hibridă (mulțime + putere ocultă), în „dictaturi”, nu există decât surse oculte (opresivă și subsersivă).

Așa cum bănuiți deja, sursele de putere în Revoluția română din 1989 au fost puterea populară  și cea ocultă.  Revoluția a fost declanșată de revolta mulțimii (de la Timișoara, Cluj, București și alte orașe), de dinainte de fuga lui Ceaușescu (din 22 decembrie, ora 12.08), continuată apoi zilele următoare (până la executarea soților dictatori). Această imponderabilă numită puterea populară (rezultată din revoltă, sacrificii și vărsare de sânge) a fost preluată (confiscată) și instrumentată în folosul unei conspirații conduse de Ion Iliescu (și apropiații), susținut/asistat de serviciile secrete care l-au trădat pe Nicolae Ceaușescu, cărora li s-au alăturat alte instituții și persoane. Aceasta e fraza esențială și care explică tot ce s-a întâmplat mai apoi, până astăzi. Restul sunt scenarii posibile.

De fapt, același lucru se întâmplă și astăzi (și se va întâmpla mereu): când lucrurile nu sunt limpezi (privind cine e mai puternic și mai sigur), cei care vor puterea (și se tem de pierderea ei) oscilează între cele două surse esențiale: puterea mulțimii  (votul) și puterea serviciilor secrete. Cu cât mulțimea (societatea) este mai conștientă de sine, mai educată și mai unită, cu atât mai bine va păstra puterea de partea ei (prin partide și politicieni); cu cât este mai slabă, mai risipită și mai scindată, cu atât puterea va balansa înspre servicii secrete (oculte).

Valabil acum treizeci de ani, valabil astăzi și, cine știe, multă vreme de acum înainte în România noastră.