Povestea clujencei Ioana Muzuran. Dată afară din fotbalul românesc, a ajuns mare arbitru printre străini

Ioana Muzuran are 32 de ani și a fost arbitru de fotbal în Cluj-Napoca, unde a ajuns până în Liga a doua. După 7 ani de muncă, Ioana a fost dată afară de președintele de la CCA (Comisia Centrală a Arbitrilor) deoarece îi lipseau 3 centimetri pentru a avea înălțimea corespunzătoare. Clujeanca nu a stat pe gânduri, și-a făcut bagajele și a părăsit România. În 2010 după ce a ajuns în Anglia, Ioana nu și-a uitat pasiunea, și a decis să ia arbitrajul de la zero.

De unde a început această pasiune?

Am început prin a juca fotbal în spatele blocului cu băieții, iar apoi am jucat fotbal pentru o echipă de fete locală unde am aflat că se fac cursuri de arbitru de fotbal. Întotdeauna am fost mai rușinoasă, mă înroșeam când trebuia să ies la tablă la școală sau să vorbesc cu cineva din afara cercului de cunoștințe, iar când am aflat că se fac cursuri de arbitraj m-am gandit că mă poate ajuta să îmi dezvolt încrederea in mine, să socializez mai cu ușurință, să ies puțin din zona mea de comfort și să încerc ceva nou.

Care a fost primul meci pe care l-ai arbitrat?

Primul meci pe care l-am arbitrat a fost Școala de Fotbal Ivansuc anul 1985  -vs-  Scoala de fotbal Ivansuc anul 1986 ca și arbitru asistent, în anul 2002. Câțiva jucători erau prietenii mei din cartier, băieții cu care mă jucam fotbal în spatele blocului. Nu le venea să creadă ca îi arbitrez, iar eu eram atât de agitată, de speriată încât în primele 10 minute ale jocului nu luasem nici o decizie, iar jucătorii marcau goluri din ofsaid. Arbitrul meciului, știind că sunt la primul meci, a venit la mine și m-a întrebat dacă sunt bine și m-a încurajat să iau decizii, bune sau rele, nu contează că doar așa pot învăța. Mie nu îmi venea să cred că am așa de multă putere de decizie încât să opresc o fază de gol, doar ridicând fanionul atunci când un jucător trebuia sancționat pentru poziția sa în ofsaid.

Cum a venit mutarea ta în Anglia?

Mutarea mea în Anglia a fost în anul 2010, când domnul presedinte de la CCA din acea perioada s-a hotărât să dea afară toți arbitrii care au înălțime sub 1,70 cm la băieți și 1,65 cm la fete. Mie îmi lipseau 3 cm, iar pentru asta am fost dată afară din arbitraj dupa 7 ani în care am muncit, m-am antrenat foarte mult și ajunsesem să arbitrez la nivel național, la Liga a 3-a. Domnul președinte nu a rămas în funcție multă vreme, iar după câteva luni am revenit în arbitraj unde am și promovat la Liga a 2-a. Am rămas totuși marcată de cât de ușor se pot debarasa de tine, iar cand prietena mea cea mai bună a sugerat să mergem în Londra, nu am stat mult pe gânduri și am contactat Asociația de Fotbal din Londra unde m-au primit cu brațele deschise.

Ai observat diferențe majore în sportul de acolo față de cel din România?

Da, există diferențe majore. Fotbalul in Anglia se practică la toate nivelurile, din curtea școlii până la academii de fotbal de renume. În școli se organizează campionate pentru băieți și fete, în parcuri evenimente pentru cei cu handicap, iar pe stadioane se organizeaza meciuri de caritate, unde numărul echipelor care participă este foarte ridicat. În Anglia nu contează vârsta, rasa, sexul, greutatea, handicapul, dacă vrei să joci fotbal de placere sau profesionist sunt foarte multe baze sportive și pacuri cu terenuri de fotbal.  

Mentalitățile din lume sunt încă în dezvoltare, cum sunt privite femeile care sunt implicate într-un sport bărbătesc, din punctul tău de vedere?

 Femeile care sunt implicate într-un sport bărbătesc sunt curajoase, demne de admirat, sunt niște portițe de intrare pentru generațiile următoare și mai ales o schimbare sau mai bine zis o actualizare a unor mentalități arhaice, că un sport nu poate fi practicat doar de către bărbați, deoarece femeile nu au avut dreptul sau curajul sa îl practice până acum.

Un meci pe care l-ai arbitrat și ți-a rămas în minte?

Un meci care mi-a rămas în minte este un meci amical, pe care l-am arbitrat acum doi ani. Mi-a rămas în minte datorită locației, pe Wembley Stadium, unde am arbitrat alături de un fost arbitru englez care arbitrat in Premier League și a fost și pe lista FIFA. A fost o onoare pentru mine și o experiență de neuitat. La acel meci m-am simțit cu adevărat că sunt arbitru de fotbal.

Care sunt dificultățile mai mari în această meserie? Dar partea bună?

Dificultățile mai mari din această meserie sunt neglijarea familiei, a carierei profesionale și a timpului liber. Ca în orice carieră, cu cât avansezi mai mult cu atât trebuie să muncești și mai mult. Când toată lumea se distrează la munte sau la mare în concediu, tu fugi și te antrenezi, iar zile de concediu nu mai ai deoarece le-ai folosit pe toate pentru meciurile din timpul săptămânii. Partea bună este condiția fizica, cunoașterea de noi locuri, de oameni noi care devin a doua familie dar și partea financiară.

 Te-ai gândit într-un viitor să revii în România cu această profesie?

Diferențele sunt imense și nu cred că m-aș putea reobișnui. De exemplu, în Anglia pot arbitra la un nivel profesional, 7 meciuri în 7 zile dar în România pot arbitra doar la linie doar un singur meci la 5-6 săptămâni. În Anglia eu anunț federația când sunt disponibilă pentru a arbitra, iar în România din cauza ligilor de fotbal prea puține, ajungi să arbitrezi un meci pe lună.

Ioana Muzuran nu are de gând să se reîntoarcă în România, după 7 ani româncă a ajuns la nivelul 4 (nivelul 9 începător, iar nivelul 1 este Premier League), singurul arbitru de sex feminin din Londra la acest nivel.