Morţii din Cimitirul Central, salvaţi de clopoţei? De ce şi-au construit clujenii cavouri - GALERIE FOTO

Cu toţii am auzit expresia „salvaţi de clopoţel”. Ei bine, se pare că are o origine cu totul şi cu totul neaşteptată. Ordinea pe care noi o cunoaştem astăzi în cimitire, cu paznici şi angajaţi, nu exista în trecut. Pentru că medicina nu era atât de avansată au fost cazuri în care oamenii au fost îngropaţi de vii. De ce? Erau doar în moarte clinică. Astfel, au fost inventate sicrie cu clopoţel, la care persoana înmormântată să sune dacă se trezeşte.  

„Ideea de a folosi cavoul sau construcţii funerare de tip edicul datează cam de undeva din secolul al XVIII-lea şi se suprapune cu ideea tenebrelor, de arhitectură medievală, de o anumită întunecare şi un anumit ctitoresc pentru că s-au întâmplat foarte multe cazuri de decese în moarte clinică, după care cei decedaţi s-au trezit. Au fost înregistrate astfel de accidente şi a apărut ideea că trebuie făcută o construcţie funerară astfel încât sicriul să poată fi depus şi în acelaşi timp dacă cel decedat se trezeşte din moarte să poată să iasă şi să nu existe ideea aceea că se pune pământ peste sicriu şi nu mai poate să iasă omul. S-au inventat atunci sicrie cu clopoţei şi cu tuburi speciale pentru aer în situaţia în care cel din sicriu se trezea să poată acţiona o manetă, iar supraveghetorul să dea alarma. Aşa a apărut şi ideea de paznic în cimitir. El venea repede şi dădea alarma, iar omul putea fi eliberat. Şi au fost cazuri cu adevărat care s-au întâmplat aşa şi evident în marile cavouri se practica acest obicei al depunerii sicriului pe un fel de piedestal sau altar funerar după care după un timp de o săptămână sau două era zidit sau înhumat pentru a se asigura că nu este vorba despre un deces clinic. Asta a funcţionat mult până la sfârşitul secolului al XIX-lea când medicina a avansat şi lucrurile au devenit mai clare cu privire la constatarea morţii. Dar au fost cazuri, şi de acolo a început o adevărată afacere în jurul formelor şi compoziţiei sicrielor şi a modalităţii de înhumare. S-au făcut reglementări clare cu privire la adâncime, la sistem, cu privire la criptele subterane, tot din ideea de a nu pune un alt mormânt peste sicriu pentru că cel care probabil era în moarte clinică să poată fi scos rapid afară. Până atunci cimitirele erau cam mizere, murdare şi focare de infecţie. Lumea nu prea ţinea cont şi se făceau multe înhumări una peste alta uneori în zonele obscure. În perioada apropiată de evul mediu , adesea ieşeau mâinile cadavrelor din sicrie. Nu ţineau cont de nici o regulă şi lucrurile au început să fie mult mai clare cam prin secolul al XVIII-lea”, a spus arhitectul Dan-Ionuţ Julean din cadrul Facultăţii de Arhitectură şi Urbanism Cluj, în cadrul unui tur ghidat. Cu toate acestea, susţin unii specialişti, expresia „salvat de clopoţel” ar fi provenit de la box, sportul în care pe unii sportivi îi salva doar gongul.

Moda „piramodelor”, prezentă şi la Cluj

Pe lângă numeroasele cavouri impresionante construite în Cimitirul Central din Cluj-Napoca se remarcă unul în formă de piramidă al unei familii de farmacişti.

A doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea este dominată de construcţia de cavouri  pentru marile familii în formă de piramidă sau de edificu de tip templu.

„Începând cu secolul al XVIII-lea şi cu apariţia romantismului şi a orientării către istorie şi ruine apare şi ideea şi se dezvoltă construcţiile funerare, de un anumit specific. O lume foarte interesantă şi destul de necunoscută pentru civilizaţia europeană era cea a Egiptului antic. Tipul de edificu funerar sub forma unei piramide ia amploare în lumea occidentală. Un templu – şi mai ales unul clasic – exprimă seninătate, o anumită statică, un anumit echilibru. Piramida este legată de un cult al morţilor, care datează de foarte mult timp. Prin formă este legată indisolubil de morminte. Cavoul combină cele două culturi şi cele două principii: imaginea piramidei şi a templului grecesc. Şi mai interesant este faptul că sunt două reprezentări artistice în stânga şi în dreapta cavoului. Sunt două plăci sculptate care transmit un mesaj foarte interesant după părerea mea. Pe partea stângă este un personaj feminin care parcă deplânge şi este într-o postură tristă sprijinită pe o columnă, tipică şi ea ritualului funerar, provine din lumea romană, cu o urnă, toate simboluri ale cultului funerar încă de pe vremea romanilor, iar jos este un şarpe care urcă pe acel soclu. Lucru care poate fi evident asociat cu faptul că aici este mormântul unei familii de farmacişti. Bănuiesc că asta ar fi explicaţia”, a menţionat Dan-Ionuţ Julean.

Capul de schelet de pe mormântul unui colonel

Un alt mormânt care atrage vizitatorii prin forma şi semnificaţia sa este cel al unui colonel, donator al terenului pentru cimitirul luteran, care a trăit în perioada 1676-1750.

„Piatra funerară a colonelului Ioannes Fabritius de Gladis este una specială. Are o imagine barocă, care evocă un anume tip de limbaj. Deasupra are un coronament dominat de capul de schelet cu arpile de liliac. Asta mi se pare o intervenţie foarte interesantă pentru că imaginea este a unui momunet foarte sonctuos care putea să treacă ca un monument comemorativ de orice tip şi apare acel cap de schelet care-l particularizează şi îi dă cumva această imagine funerară. Se face referire la contextul internaţional când în Marea Britanie apare treptat ideea literaturii gotice şi a reorientării către ruine, a ctitorescului, a romanticului, şi încep să se contureze nişte principii care apoi vor da un adevărat curent artistic literar şi arhitectural. Este interesantă asocierea între formele echilibrate ale barocului şi aripile de liliac care ţin de o altă sferă; de o anumită zonă a obscurului, a întunecatului, a tenebrosului, dar nu cred că este făcută în ideea unei lumi întunecate, ci mai degrabă a unei lumi luminoase, în sensul că acest cap de schelet nu exprimă teroarea sau suferinţa, ci din contră lumina. Reprezintă ideea că aici este moartea fizică şi care înseamnă de fapt o renaştere spirituală. Ceea ce la nivel metaforic înseamnă forţă şi putere. Nu întâmplător capul de schelet apare pe steagurile piraţilor, pentru că până la urmă exprimă aceea idee de putere, forţă şi voinţă”, a explicat Julean.

Pietre funerare din cimitir folosite la construcţia de case

Cea mai veche piatră funerară din Cimitirul Central datează din anii 1595. Pietrele funerare au fost folosite de clujeni, în unele cazuri, chiar şi la construcţia unor case. Surprinzător, o astfel de casă se află în zona cinematografului Victoria.

„Pietre funerare mai puteţi găsi în zidurile din casele Clujului  de pe Baba Novac, de exemplu. Este o casă mică lângă cinematograful Victoria, există o piară funerară, care a fost o piatră reutilizată când s-a făcut casa respectivă de pe zidul oraşului. Zidul oraşului s-a vândut în secolul al XVIII-lea pe bucăţi, oamenii cumpărau pietrele cu angajamentul că-l demolează, şi atunci evident foloseau acele pietre pentru construcţia de case noi. La construcţia de case noi foloseau şi pietre cioplite ca pietre funerare şi cu înscrisuri clare pe ele”, a declarat Dan-Ionuţ Julean.

Istoria cimitirului

Cimitirul Hajongard (oficial Cimitirul Central, în maghiară Házsongárdi temető) de pe fosta Ulița Măcelarilor, în prezent strada Avram Iancu, este unul din cele mai vechi cimitire din Cluj, înființat în secolul al XVI-lea odată cu devenirea neîncăpătoare a cimitirului care a funcționat în jurul Bisericii Sf. Mihail din centrul orașului (cimitirul central).  Cimitirul a ajuns la o suprafaţă de peste 20 de hectare şi peste 60.000 de locuri de mormânt.