Primul fotograf al Revoluției de la Cluj, Radu Mureșan: „Zilele Revoluției la Cluj, văzute prin ochii mei”

 

 

În data de 21 Decembrie 1989, în jurul orelor 11 mă aflam în piața Unirii, având la mine aparatul de fotografiat, foarte doritor să fac câteva fotografii. În acel moment, în piață a apărut un grup de 20 de tineri care scandau: „Solidarizați-vă cu Timișoara! Libertate!” și alte lozinci împotriva puterii totalitariste. Câțiva dintre ei m-au văzut cu aparatul foto la gât, m-au flancat și m-au luat de brațe adoptându-mă în grupul lor. Nu le-am făcut nicio poză, nu doar pentru că mâinile mele erau ținute strâns de brațe, dar nici nu am considerat în momentele acelea că ar fi necesar și poza aceea ar fi putut deveni peste ani o mărturie.

 

 După aproximativ 15-20 de minute a apărut în piață o mașină a armatei care a oprit în dreptul studioului foto, care pe atunci se afla la coloane. Fiind curios, m-am dus să văd ce e cu mașina plină de soldați și am intrat în studioul foto, de unde am făcut prin geam câteva poze, apoi am constatat ca mi se terminase filmul din aparat și ar trebui să îl înlocuiesc. Nu am mai înlocuit filmul, fiind grăbit să merg la mașina cu soldați, unde primul observat  a fost ofițerul care purta un ghiul greu de aur și avea o mustață aprigă, neagră ca pana corbului. Ciudat cum astfel de imagini îmi stăruie în minte.

„O ploaie de gloanțe s-a revărsat peste mulțime”

Ofițerul a coborât din mașină, a ocolit-o, a mers în partea din spate, coborând oblonul și ordonând soldaților:„ Jos! Adunarea!”, iar aceștia, având cei mai mulți o mină speriată pe față, s-au încolonat și s-au deplasat spre Libraria Universității, pe șosea. Eu fiind pe trotuar, m-am deplasat în paralel cu ei, până la Regionala de Bilete CFR, unde soldații s-au oprit față în față cu grupul de tineri revoluționari conduși de Călin Nemeș (am aflat asta ulterior).

Probabil pentru că educația împământenită era că armata aparține poporului și că ei sunt cei care ne apără, nici unul din tinerii revoluționari  nu s-a speriat, dimpotrivă s-au apropiat de soldații care aveau cam aceeași vârstă și au inceput să îi întrebe ce caută acolo, prinzându-le puștile de baionete, de țevi cu un curaj pe care nu mi-l pot explica nici acum. Atunci, probabil din panica creată de vârtejul evenimentelor, aceștia au început să tragă fără țintă și o ploaie de gloanțe s-a revărsat peste mulțime, eu însumi simțindu-le șuieratul și nevenindu-mi să cred că sunt gloanțe adevărate.

„Pe trotuare se vedeau urmele măcelului”

În acel moment, când am văzut oamenii căzând, m-am îndreptat cu repeziciune spre studioul foto, grăbit să îmi recuperez aparatul , dar ghinion, studioul era închis. Colegul meu plecase. Așa că până tărziu în noapte am rătăcit pe străzi, rămânând în apropierea trupurilor căzute, în gangurile de pe strada Napoca și Ioan Bob. Acestea se vedeau sinistru la lumina palidă a becurilor, supravegheate de soldații care patrulau. Atmosfera aceea grea și apăsătoare era întreruptă din când în când de câte un strigăt în noapte, venit de nicăieri. Dar nimeni nu a mai avut atunci curajul să îi înfrunte pe soldați cu mâinile goale.

 În 22 decembrie, la lumina zilei m-am intors în piață, la studioul foto să îmi recuperez aparatul. Armata plecase, fusese retrasă și încet piața a început să se umple de oameni. Mulți dintre ei aprindeau lumânări în geamul Librăriei, deoarece pe trotuare se vedeau urmele măcelului,  cu mult sange, urme de creier. Cineva a înfipt și tricolorul exact acolo, creând o imagine de neuitat, cel puțin pentru mine: lumânări, sânge, creier, tricolorul fluturând.

Dintr-o dată, mulțimea adunată a observat că s-a ocupat Primăria, iar la balconul ce dădea înspre Piața Unirii o seamă de revoluționari mai îndrăzneți au început să țină discursuri înflăcărate, îndemnând la  unitate, la înlăturarea dictaturii și la libertate. În acel moment, un grup de oameni a luat hotărârea să meargă să o aducă pe Doina Cornea care, disidentă fiind, ar fi fost vocea cea mai puternică menită să îndemne la libertate. Aceștia au condus-o pe Doina Cornea în Piața Mihai Viteazu, un alt punct fierbinte, unde aceasta a ținut un discurs emoționant, nevenindu-i nici ei, probabil, să creadă că trăiește aceste momente.

„Armata e cu noi!”

Grupul care o adusese pe Doina Cornea era condus de tânărul Nicu Vălean. În discursul ei, Doina Cornea amintea că oamenii nu s-au putut refugia în biserici, așa că au pornit spre catedrală, unde urmau să le ceară marilor biserici deschiderea ușilor lăcașelor de cult. În acel moment, eu am decis însă să mă deplasez spre sediul Miliției din acea vreme, unde am vrut să fac fotografii celor care stăteau cu lunetele deasupra clădirii, urmărind mișcările tuturor celor care se apropiau de acesta. Am tras câteva cadre foto, alergând mai apoi spre Județeana de Partid, actuala clădire ce adăpostește acum Prefectura, care era înconjurată de tancuri ale armatei.

În acel moment, a apărut acolo și grupul din Piața Mihai Viteazu conduși de Nicu Vălean, care s-a îndreptat curajos spre tancuri, îndemnând la fraternizare cu armata. Mulți dintre oameni au bătut atunci  în turelele tancurilor de unde soldații au ieșit și au început să strângă mâna oamenilor din preajmă cu frenezia că poate printre ei se află un frate, un tată, o mamă sau poate chiar copilul lor. Și acesta a fost poate cel mai emoționant moment al spiritului Revoluției din acele zile. Așa sunau strigătele de recunoaștere că armata fraternizase: „Armata e cu noi!”

 I-a îndemnat pe o parte din tinerii aflați acolo să deschidă cu curaj ușile Prefecturii, iar de la geamurile și  balconul central a aterizat o ploaie de cărți și maculatură propagandistă  pe caldaram și a fost aprinsă mai apoi cu frenezie de cei ramași în stradă.

„A îndemnat lumea la unitate, calm”

La un moment dat, la balconul Prefecturii a apărut și Dorel Vișan, adus cu siguranță de cineva, care s-a gândit că vocea lui puternică și hotărârea lui sa fie un standard al libertății, care trebuiau  câștigate cu orice preț . Acesta a ieșit la balcon, alături de toți ceilalți tineri revoluționari, îndemnând mulțimea la unitate , la calm, dar și să nu renunțe la ceea ce câștigase până atunci.

La Prefectura s-a cristalizat imediat un grup de revoluționari care să preia conducerea, având în vedere că Ioachim Moga, reprezentantul puterii din acele vremuri, își luase tălpășița pe ușa din spate, probabil beneficiind și de alte informații legate de ce se întâmpla nu doar la Cluj, București sau Timișoara, ci în toată țara.

A fost momentul în care grupului i s-a alăturat și generalul Topliceanu, întărind faptul că armata era alături de oameni în tot ce urma să se întâmple mai departe.  Am stat astfel până târziu în noapte, discutând cu toți cei rămași acolo, surprinzând în fotografii câteva momente care eu am crezut că trebuie să rămână imortalizate ca fiind unice în acele vremuri.

A doua zi, dis-de-dimineață, m-am îndreptat din nou spre Prefectură, unde începuse să se formeze noua conducere liberă. Pentru că informațiile care veneau erau contradictorii, zvonurile își făceau și ele locul lor, iar unul din cele mai puternice a fost acela că un grup de teroriști voiau, printr-o lovitură, să recâștige puterea pierdută. Așa că primele măsuri care s-au luat au fost ca asociațiile de locatari să se organizeze în gărzi patriotice și de voluntari care să verifice orice mașină, orice suspect, care ar putea fi o amenințare și, prin urmare, să facă rău.

„Frenezia libertății care se prefigura tot mai clar”

În acele momente , împreună cu Eugen Cojocaru, am creat prima Foaie Liberă , primul manifest cu mărturii ale revoluției din Cluj.

Însă cel mai tensionant moment din acele zile a fost cel din 23 spre 24 decembrie, când zvonul că teroriștii vor invada pe nesimțite a dus la formarea de filtre la toate intrările în oraș, la paza aeroportului și a Uzinei de apă, a Barajului de la Tarnița, care erau amenințate și constituiau reale pericole. Așa că adevărate patrule formate din soldați și gărzi civile au păzit și patrulat pe străzile Clujului până când lucrurile s-au liniștit și au intrat pe un făgaș așa-zis normal. Pentru că în zilele acelea de maximă tensiune, nimic nu mai era normal. Lumea se întorsese și în fața noastră se prefigura o noua viață, fiecare trăind-o cu o frenezie și o imaginație ieșită din comun.

Așa îmi amintesc eu acum, după  31 de ani,  zilele acelea petrecute pe străzi, alergând înfrigurat cu aparatul meu de fotografiat la gât, dornic să surprind momente, să trăiesc emoția fiecărui loc, cu o frenezie ieșită din comun; frenezia libertății care se prefigura tot mai clar.

(A consemnat Adina Mureșan)

 

CITEȘTE ȘI:

Povestea unui fotograf care a imortalizat Revoluția din 1989 de la Cluj: „Un fost coleg de liceu a fost împușcat în fața mea”. FOTO