Dr. Szentágotai Loránt, clujeanul care a creat pentru vârstnici un loc special cu miros de optimism

Când te gândeşti la un cămin de bătrâni primele lucruri care îţi vin în minte sunt mirosuri de toate felurile pentru că, de multe ori, bătrâneţea miroase a medicamente, a umori puturoase, a singurătate, a boală şi a moarte. Şi e tristă. Pentru foarte mulţi români bătrâneţea e săracă şi tristă.

Dar, există un loc în Cluj-Napoca, unde bătrâneţea miroase mai mult a flori şi a optimism, decât a tristeţe: căminul pentru seniori Casa Theodora. Şi totul se datorează unui singur om: doctorul Szentágotai Loránt. Este genul acela de om care se lasă pe el pentru a-i ajuta pe alţii, un om cu o inimă uriaşă, care adună atât de multe emoţii şi sentimente încât e gata să explodeze în orice moment. Într-o zi, inima sa mare chiar a fost la un pas de o explozie şi i-a făcut o glumă proastă. Un infarct. Szentágotai Loránt a trecut cu bine peste acest episod şi acum ca să reziste unui ritm de muncă nebun ia opt medicamente pe zi. Când echipa Monitorul de Cluj a ajuns la el, doctorul era nedormit de două nopţi. A avut mult de lucru cu câteva cazuri grave de terapie intensivă. La Casa Theodora sunt 103 seniori, dintre care mulţi sunt cu demenţă. Mai sunt şi cazuri grave, care parcurg ultima sută de metri din această lume. Szentágotai Loránt este alături de ei până în ultima clipă şi îi ţine de mână până când pleacă dincolo.

“Zâmbete pe riduri” sau cum să aduni între coperte suflete frumoase

Toţii bătrânii i-au intrat în suflet şi vor rămâne pentru totdeauna acolo. Cu cei care i-au fost foarte speciali are fotografii înrămate, puse în vitrine. Are şi dosare cu viaţa lor (“Zâmbete pe riduri” şi “Oameni, vieţi şi destine” – patru volume), pe care le ţine în rafturile cu cărţi de specialitate. Ştie povestea fiecărui senior care şi-a petrecut ultimii ani alături de “doctorul de bătrâni”, cum l-a numit nepoţica sa, o fetiţă de 6 ani, care crede că profesia bunicului ei este “cea mai amuzantă din lume”.

Cum şi-a cules profesorul de pe stradă, dintre boschetari

Mari actori, profesori, medici, pictori, ingineri sunt oamenii de care a avut şi are grijă Szentágotai Loránt. Pe unii i-a cules de pe stradă, după ce ajunseseră boschetari, cum este cazul unui profesor de-al său. “Pe profesorul Stoica l-am găsit între boschetari. Ultimii ani i-a petrecut foarte frumos aici. Întotdeauna îmi spunea: Mi-aduc aminte de tine, ţi-am dat 9 la examen, deşi meritai 10, dar 10 nu dădeam la nimeni”, declară doctorul.

Bătrânii îl aşteaptă ca pe o zi senină

Szentágotai Loránt îi iubeşte pe toţi pacienţii săi. Sentimentul este reciproc pentru că atunci când intră el în salon, feţele bătrânilor se luminează. Arată de parcă soarele le-ar fi zâmbit într-o zi mohorâtă. Vorbeşte cu toţi, îi ţine de mână, îi mângâie părinteşte pe frunte ca şi cum ar vrea să le ia durerea sau supărarea.

“Ce mai faci? Cum ai dormit, bine?”, îl întreabă pe un bătrânel de 92 de ani. Bunicul e pus pe glume. „Bine, cu ochii închişi”, îi răspunde el. „Ai fost la fete astăzi ?”, continuă doctorul dialogul. “Încă nu m-am dus. Mai târziu mă duc”, răspunde bătrânelul.

Într-o altă cameră este o fostă asistentă medicală, îndrăgostită de Bill Clinton. Mereu când îl întâlneşte pe doctorul Szentágotai Loránt îl întreabă când i-l aduce pe fostul preşedinte american. Suferă de demenţă, la fel ca mulţi dintre pacienţii de la Casa Theodora. Doamna este cochetă, are unghiile date cu ojă roşie, îi place să vorbească şi speră totuşi că până la urmă va veni Bill Clinton. Îl va aştepta acolo, pe patul de cămin până la ultima suflare.

Un alt rezident al Casei Theodora este un fost inginer din Germania. Szentágotai Loránt vorbeşte cu el în germană. “Was machst du?” (Ce faci?) îl întreabă doctorul când ajunge la el. Dar nu primeşte niciun răspuns. Fostul inginer priveşte în gol, pare că nu aude şi nu vede nimic. Se concentrează doar la batista cu care îşi sterge mecanic gura şi nasul.

Silvia Ghelan, actriţă de teatru şi fostă directoare a Teatrului Naţional din Cluj îşi petrece şi ea bătrâneţea la Casa Theodora. Are un loc special în “Oameni, vieţi şi destine”, cu fotografii cu ea din tinereţe. Acum, mare parte din timp şi-l petrece pe pat şi pare că nu mai vrea să îşi amintească de viaţa dinainte. Când doctorul o roagă să îi spună câteva replici din piesele de teatru, face doar un semn din mână în semn de refuz.

Ambii părinţi i-au murit în braţe

Doctorul Szentágotai Loránt a ştiut de mic copil că vrea să aibă de-a face cu oamenii, să îi ajute. De aceea a ales calea medicinei. Are 43 de ani de carieră medicală, a fost mai mult medic de familie, iar de 22 de ani se ocupă de bătrâni. Când este întrebat de ce a ales să îi ajute tocmai pe cei în vârstă, îl podideşte plânsul. “E mai tristă această problemă. Părinţii mei, amândoi au murit în mâinile mele. Tata a fost un om deosebit, dintr-un singur salar a crescut trei copii cu facultate şi înainte de moarte mi-a zis că are o singură dorinţă: să am grijă de bătrâni. Şi înainte îi mai ajutam pe bătrâni, dar de atunci am rămas cu această idee. Am renunţat la serviciul la stat, am renunţat să merg în străinătate şi am ales acest drum şi îmi pare bine că ales asta”, povesteşte doctorul.

Cum a pus pe picioare căminul pentru seniori

Pe locul casei impunătoare de acum, în urmă cu 22 de ani era doar un câmp de porumb. “După Revoluţie, am primit foarte multe ajutoare, medicamente şi am zis că e păcat să nu le folosesc pentru bolnavi şi aşa am deschis un cabinet de caritate în care veneau oamenii şi primeau medicamente şi consultaţii gratuite. Aveam nişte verişori în Germania, familia Stoica, care avea un cămin în Germania. Ei au zis: ce ar fi să facem un cămin în Cluj? Am cumpărat o casă cu două camere şi acolo am început cu doi bolnavi, acum 22 de ani şi acum am ajuns la acest nivel. Unde se află clădirea aceasta, atunci era un lan de porumb”, îşi aminteşte Szentágotai Loránt.

Acum, căminul are 50 de camere, salon de terapie intensivă, sală de sport, 103 pacienţi, două săli de socializare, capelă, foarte multe flori peste tot şi o curte mare. Ceea ce lipsesc sunt voluntarii. Există un american care face voluntariat, dar clujenii nu sunt atraşi deloc să facă acest lucru.

Boala uitării face din om o caricatură

Demenţa, acea boală a uitării, deşi nimeni nu o doreşte, ea singură a decis că poate face casă bună cu bătrânii de la Casa Theodora. Toţi cei cu demenţă au fost intelectuali, au fost cineva la viaţa lor, dar boala i-a transformat în caricaturi. Sunt doar umbre ale celor care au fost sănătoşi, oameni în toată puterea. “Am 48 de cazuri cu demenţă. Contează foarte mult cum te ocupi de ei. În fiecare zi, dimineaţa când avem raportul de gardă le rog pe fete să nu se uite cum arată bolnavii pentru că din cauza bolii omul ajunge o caricatură. Să se gândească cine a fost acel om şi pentru ceea ce a fost merită să primească absolut tot. Cred că fetele înţeleg şi fac ce trebuie. Nu este uşor de dimineaţa până seara să stai cu ei. Avem şi 38 de imobilizaţi în pat mari”, afirmă doctorul.

“Aveam impresia mai demult că dacă foloseşti capul nu se strică”

Demenţa îl preocupă foarte mult pe doctorul Szentágotai Loránt. A încercat ani la rând să descifreze ce se întâmplă cu creierul uman ca să ajungă să fie distrus de boala uitării. “În ceea ce priveşte demenţa, este o problemă care mă preocupă foarte mult. Aveam impresia mai demult, ani de zile, că dacă foloseşti capul nu se strică. Din păcate, cei care sunt internaţi la mine în cămin cu demenţă, 85-90% sunt intelectuali, cu două facultăţi, profesori, medici, ingineri, farmacişti. De multe ori mă gândesc dacă merită să foloseşti capul sau nu. Cel mai îngrozitor lucru este că cunoşteai pe cineva care ţi-a fost profesor la care te uitai în sus şi când ajunge cu demenţă în ce stare e”, declară Szentágotai Loránt.

“Orice moarte mă doare foarte mult”

“Doctorul de bătrâni” vede moarte foarte des, dar cu toate acestea nu a rămas imun la ea. Orice plecare îl emoţionează teribil. Plânge doar când vorbeşte despre moartea bătrâneilor din casa lui. “Am zis de multe ori că viaţă nu poţi să dai, dar cel puţin un sfârşit demn poţi să oferi unui om. Nu se poate să vorbim de moarte frumoasă pentru că cuvântul moarte exclude acest lucru. Cele mai emoţionante momente sunt cele în care bolnavul moare ţinând mâinile tale. (Este momentul în care “doctorul de bătrâni” plânge – n.red.). Sunt clipe pe care nu le poţi uita…Când eşti lângă cei bolnavi se liniştesc. Avem o pacientă la terapie intensivă a cărei stare este bună cât stai lângă ea, dar când plecăm trebuie să îi punem masca de oxigen. Asta înseamnă foarte mult”,afirmă doctorul.

“Orice moarte mă doare foarte mult. Este şi normal pentru că stau aici şi câte zece ani. Dar cei mai dragi mi-au fost profesorii mei pentru că ei m-au ajutat să fiu om”, continuă el.

“De mine are grijă Dumnezeu”

Când este întrebat cine are grijă de el, răspunde fără să stea pe gânduri: “De mine are grijă Dumnezeu. Spun clar că fără ajutorul lui nu aş putea să fac nimic. Omeneşte este foarte greu, dar până când primesc această putere pot să fac.”

Iar atâta timp cât ştie că trebuie să aibă grijă de alţii drumul său merge mai departe. “Nu are rost să ţii atât de mult la viaţa ta. Cu cât te cramponezi mai mult, faci un idol din tine. Nu are niciun rost. Ceea ce rămâne este ceea ce faci pentru alţii. Când ştiu că alţii au nevoie de mine am energie”, încheie Szentágotai Loránt.